„Măi țâcă, plânsul nu-i doar pentru copii...”

Când o durea spatele, bunica făcea o grimasă, își ducea mâna la șale și se așeza pe pat, cu două perne mari puse sub cap. Putea să stea așa zeci de minute în șir. De-acolo privea cu ochii minții pe fereastra garsonierei de la parter, printre gratiile montate pentru a nu mai schimba geamurile sparte de mingea ștrengarilor din spatele blocului.

Nu știu dacă se gândea că viața-i rămăsese suspendată la vârsta de 30 și ceva de ani, după ce soțul îi murise, la sora ei plină de toane fugită în străinătate cu un stomatolog evreu, la cum a crescut singură o fetiță care-i spunea „mamă” sau la ce-are fi putut să fie viața ei și nu fusese.

Pierdută-n gânduri, doamna Răgădunescu, pe care-o salutau cu respect toți domnii și doamnele din oraș, care nu ieșea niciodată din casă nearanjată, uneori începea să lăcrimeze și să scâncească ca o fetiță care-și prinsese rochia cu volane în gardul amintirilor.

Eu o priveam cu frică și încercam s-o smulg din gânduri mângâindu-i părul alb și bogat. De-abia atunci își ștergea lacrimile cu mâinile crăpate și-mi zâmbea amar, parcă spunându-mi: „Măi țâcă, plânsul nu-i doar pentru copii...”.