Pomelnice

Bucăți de hârtie reciclată se adună înaintea slujbei pe masa din mijlocul biserii - sunt pline cu numele morților, ale celor dragi, cu numele celor care ne-au dat nume, cu stafiile trecutului și prezentului nostru. Și preotul le recită ca pe-o litanie, cu intonație sau fără, câteva zeci de minute bune, ca fiecare suflet botezat și plecat la Cele Sfinte să afle că pământenii rămași în urma lor nu i-au uitat de tot, așa cum fiecare dintre noi așteptam cu infrigurare să răspundem „Prezent!” din băncile copilăriei.

Dar mai e un pomelnic, acela al celor care-au dispărut doar din viețile noastre, rămânând într-ale altora. Mă gândesc, desigur, la toți cei care au fost alături de noi cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, cărora le-am întors spatele sau doar i-am „uitat” și care-acum ființează doar în pomelnicele dimineților noastre de duminică. Niște „foști”, ca și noi.

Nu știu cât de lungi sunt pomelnicele voastre, dar ale mele cresc de la un an la altul. În viața mea e o hemoragie umană cum nu-mi amintesc să mai fi trăit. Oamenii vin (greu) și pleacă (ușor), lăsându-mă cu umerii în aer și cu o figură de cățeluș nedumerit.