Despre scriitori și munca lor

Copil fiind, mereu am fost mișcat de viețile artișilor. Scriitorii mi s-au părut cei mai demni de invidia mea. Până la urmă, ce făceau toată ziua? Se jucau de-a munca și erau plătiți pentru „fructele” lor - uneori, când făceau damele să plângă, chiar regește. Nicio picătură de sudoare nu le pica de pe frunți, niciun junghi în spate nu li se punea (poate doar de la poziția pe scaun), nimeni nu-i amenința că le restructurează postul sau că le taie din salariu sau că nu sunt suficient de pro-activi, iar angoasele existențiale le puteau rezolva prin intermediul personajelor lor.

Wendel Berry, writer, poet, teacher, farmer, and outspoken citizen of an endangered world

Mă rog, așa idealizam atunci. Acum, aș fi ceva mai nuanțat, dar în continuare când mă uit la fotografii cu scriitori și văd camerele lor ticsite cu vrafuri de cărți urcate pe pereți sau cum iau o poziție tolănită pe canapeaua roșie a vreunui restaurant franțuzesc, cu țigara în colțul gurii și-un pahar de vin roșu in față, ca și cum ar zice „stați liniștiți la joburile voastre, asta nu-i pentru voi”, îmi vine să le cer un autograf prin monitor. Dar acum văd curaj, asumare, responsabilitate față de sine (și doar de sine) - adică tot ce noi, ăștilalți, care luăm metroul in fiecare dimineață spre dezastrul numit serviciu, n-am fost în stare să facem. Scriitorii sunt aventurieri sociali, legendari haiduci ai lumii contemporane pe care nu-i priponești cu un salariu - două, de fapt, sunt oameni care au avut mai multă încredere în ei / lucrul lor decât în alții.

Tentația e să spunem că lumea nu mai citește cărți (nici măcar cum o făcea înainte de Instagram sau Facebook), „traficul” cel mai mare îl au în continuare clasicii literaturii române (care se studiază pentru BAC), dar adevărul e că „n-ai nevoie de multe (cuvinte) ca să fii fericit”*, uneori e de-ajuns un newsletter sau un articol pus pe-un blog fără cititori ca să simți că stai în fața cuiva care deține un atelier generos și bine întreținut de scule și unelte... lingvistice.

*Dinu Olărașu