Oamenii noroaielor

Am visat...

Îmbrăcați în combinezoane ermetic închise, ministrul Sănătății și echipa lui de doctori se agită într-un salon de spital cu paturi pline de bolnavi care icnesc și se întorc pe toate părțile de durere, în timp ce culoarea și consistența pielii lor se transformă în... noroi. Spitalul e doar un triaj al celor care nu mai sunt oameni.

Printr-o ușă bine păzită, suntem lăsați să ieșim în curtea spitalului. Pe asfalt, pe pereți, pe copaci... noroi. Foști oameni transformați în movile umanoide de noroi urlă de durere și se tânguiesc pe caldarâm, aștepându-și sfârșitul ca pe-o sărbătoare. După o mașină parcată, trei siluete de noroi stau culcate pe asfalt, la distanță mică unele de altele. Li se văd coastele, li se văd maxilarele încleștate de durere, scot niște sunete de animal rănit. Nu li se mai văd chipurile, nu mai sunt bunici sau copii, nici Ion sau Mărioara, sunt un soi de Vulcanii Noroioși din care se revarsă râuri de noroi și durere.

Doctorii se precipită și se apleacă asupra unuia dintre pacienți. Albul imaculat al combinezoanelor se umple imediat de noroi, ministrul însuși face manevrele de resuscitare, toată echipa e în genunchi, lângă ei. În jur, alte siluete umanoide de noroi se sting fără să primească ajutor... Baricadați înăuntrul unei mașini, o siluetă mare de noroi strânge la piept o alta mai mică. Se mișcă amândouă sacadat, inspirând ultimele guri de aer.

Pacientul resuscitat și-a revenit, respiră din nou. Doctorii se aplaudă reciproc. Alte zeci de siluete fără chip se topesc în curtea spitalului ca niște înghețate de noroi uitate în soare.