Tras pe… stânga (arhiva Din Taxi)

Iau clientul din stradă. Îl recunosc - l-am mai dus și ieri. Știu că mi-a dat banii și a fost o cursa frumușică, deși individul mi s-a părut cam dubios (dar, hei, 60% dintre clienți arată așa!). Aceleași haine ponosite ca și ieri, aceleași vorbe aruncate de dragul conversației.

Se lasă așteptat - vorbește cu cineva la telefon și nici nu mă  bagă în seama, deși aproape că am parcat pe pantofii lui. Aștept, răbdător, să văd dacă mai are nevoie de taxi or ba. Într-un final îmi zice că trebuie să așteptăm pe cineva. Trag mașina din drum, opresc motorul și încep să verific Facebook-ul pe telefon. Tipul din stânga mea începe să-mi povestească cum l-a oprit poliția, l-a percheziționat, n-au găsit nimic asupra lui și i-au dat  drumul: “Ce-or fi avut cu mine?”, îmi zice, cu o voce nevinovată și speriată. Mă gândesc că nu e bine să cer detalii, să-mi văd de ale mele, chiar dacă mă mănâncă limba. Ce nu știi, nu te poate răni, nu-i așa?

Nu termin de gândit asta că o mașină a poliției trece în viteză pe lângă noi, face stânga, dreapta și… n-o mai vedem. Clientul, vădit speriat, îmi zice să dau cu spatele câțiva metri. Îi sună telefonul. După alte câteva minute se da jos din mașină și se întâlnește cu un tip cu gluga trasă pe cap, vis-a-vis de mașina mea. Îmi spun că nici nu VREAU să văd ce fac! Probabil s-a întâlnit cu dealer-ul…

Se întoarce la mașină și mergem unde are omu’ treabă. Pe drum, mai vorbește cu cineva la telefon, încearcă să mă mai agațe într-o discuție despre incidentul cu poliția. Parcă sunt mut, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de golăniile lui. Ajung la Ross Records - punctul terminus - și răsuflu ușurat: mi-a plătit. Mă duc să iau alt job, gândindu-mă ce meserie de cacao am și eu, să duc toți drogații să se întâlnească cu dealer-ul lor (nu, nu e primul).

Mă încadrez să fac la dreapta pe o stradă. În oglindă, văd mașina poliției. Cum intru pe strada adiacentă, polițiștii pornesc girofarul. E clar, pe mine mă vor. Aici, dacă te-a oprit poliția înseamnă că ai făcut ceva, nu există “random check” sau ceva de genul asta.

Opresc, dar nu ies din mașină. Prin geamul întredeschis, polițistul îmi spune că nu are nimic cu mine, că m-a oprit că să-i dau câteva informații despre ultimul meu client. Când începe să-mi dea detalii, realizez că, din momentul în care l-am luat în mașină, polițiștii ne-au filat că-n filmele cu 007. Mă spovedesc: prea multe nu știu, că nu am vorbit cu el. E conștient și el că ducem tot felul de junkies care nu se ascund când își cumpără droguri de pe stradă. Îmi cere să-mi scriu numele și data nașterii pe un carnețel. Cât mai vorbesc două vorbe cu el, carnețelul trece în mâinile celui de-al doilea polițist, care se întoarce aproape imediat și mă întreabă dacă am permisul de conducere suspendat.

Liniște… Lungă, apăsătoare, de câteva mega-secunde. „Din câte știu eu, nu…”. Tremurul din vocea mea nu știu dacă e de la frig sau creierul dă rateuri. Urmează “can you please step out of the car”, urmat de “have you been în any trouble with the police ?”. În așteptarea lui “please come with us at the precinct”, încerc să afisez un zâmbet binevoitor și le spun că eu nici nu beau, de felul meu, după ce aflu că permisul lui Alex Zaharia a fost suspendat pentru “drink and drive”. Un aparat atașat unui Blackberry îmi scanează amprentele degetelor, degete care au început să tremure, alături de voce și de picioare. Aștept rezultatele mai ceva că la examenele de la Filosofie. Mă gândesc doar cât de repede s-a ajuns de la “i have nothing with you” la “can you please step out of the car”. Încerc să par calm că un doctor docent, dar tremur că un hoț prins cu găină-n sac.

Polițistul cu rezultatele iese din mășînă și, zâmbind, se scuză că a fost o neînțelegere, că ăla care are permisul suspendat e din UK. Ne ducem fiecare pe drumul lui că și cum nu s-ar fi întâmplat nimic - ei cu girofarul, eu cu gândul că asta nu e o meserie pe care s-o îndrăgesc prea curând.

Foto: Cătălin Tudosă / Portsmouth

(8 decembrie 2012)