Dependențe (arhiva Din Taxi)

Pe Keith îl iau din fața unei clădiri de pe Albert Road. E îmbrăcat bine, proaspăt bărbierit și miroase ca și cum se pregătește să iasă în oraș. Pe drum, din senin, mă întreabă cat ar costa dacă mergem undeva în afara orașului și înapoi. Estimez la vreo 30 de lire. “Scump, mate… Aș avea nevoie să merg acolo, dar sunt pe benefits”. Eu nu-s “pe benefits”, dar tot am nevoie de bani. Mă întreabă dacă pot să-l duc cu 25 de lire. După o socoteală sumară incuviințez, gândindu-mă că oricum n-aș face banii ăștia în oraș. Merge că dracu’ taximetria în ianuarie, după ce britanicii și-au dat și ultimul penny pe de-ale gurii. Cum avem cam o oră la dispoziție și simt că-l mănâncă limba să vorbească, îl întreb care-i povestea lui, de ce ia benefits. Îmi spune că e într-un program de dezintoxicare și că statul îi plătește locuința, utilitățile și-i mai dă și 70 de lire pe săptămâna pentru mâncare, cu condiția să nu muncească și să stea departe de alcool și droguri. Mă uit la el. Are în jur de 40 de ani și, dacă l-aș întâlni pe stradă, aș zice că-i cel mai respectabil om din câți există.

Ca orice drama occidentală, povestea lui Keith începe cu faimă și avere: omul a fost instalator, unul dintre cei foarte priceput, și-a făcut propria firmă, a avut 18 angajați. Se umpluse de bani. Cheltuia cam 200 de lire pe zi pe băutură, droguri, femei… Bea noaptea, a două zi muncea și făcea înapoi banii, bani pe care-i cheltuia până la apus. În cele din urmă, firma a dat faliment. Falimentară a fost și relația cu soția și fiul lui (care acum are 14 ani). Cel mai rău a fost când a început să ia heroină; băutura, sexul și “iarba” nu-i mai satisfăceau nevoia de adrenalină. O perioada a fost bine. Apoi s-a pierdut de tot… Nu mai știa unde începe ziua și unde se termină săptămâna, îl durea tot corpul. Când nu avea „doza”, se căca pe el. La propriu…

S-a dus singur la dezintoxicare. N-a trecut mult și a întâlnit o „parașută”. Într-o seară, când trebuia s-o ducă la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, s-au oprit într-un pat și au ras câteva sticle de băutură. Good old times…

Mai are de stat câteva săptămâni la “rehab” și apoi se gândește să ajute pe alții, mai întâi că voluntar, cu experiență lui din ultimii ani. După ce mă asigur că ieșirea de pe autostradă e cea care trebuie, îmi turuie o poveste năucitoare legată de boala lui: dependența. Nu, nu e vorba doar de droguri. Îmi explică cum are tot felul de obsesii: față de lucruri, oameni, situații. Și asta se vede cu ochiul liber, dar și la tomograf. Își aduce aminte că de mic era perfecționist: când curăta bicicleta o făcea să lucească mai ceva ca atunci când a fost vopsită. Freud-izii care s-au ocupat de el cred că i-au cam descentrat lumea. Îmi povestește, ca și cum ar vorbi de un personaj din alt film, că între 6 și 10 ani a fost abuzat sexual și că și-a reprimat orice urmă de sentimente. Încă mai învață ce-i aia rușinea, penibilul… „ca un copil de cinci ani”.

Keith știe că o să fie bine. Dar mai știe că dacă eu îmi rulez o țigară în fața lui sau dacă-mi torn un pahar de vin el trebuie să-și găsească puterea să plece de lângă satana. “Dependența e incurabilă; tot ce pot spera e să o țîn în frâu. În cel mai bun caz, depinzi de ceva care nu te distruge…”. Se dă jos din mașina mea, îmi strânge mâna și-mi spune un neverosimil “God bless you”.

***

Nu apuc bine să rumeg poveștile ultimului client, când data-box-ul îmi anunță un nou job. La pub-ul Leopold mă așteaptă Frankie. O fată la vreo 25 de ani, blondă, cu o bentiță lată peste urechi, cu colanți maro și pantofi cu talpa groasă, vrea să meargă în Buckland, cel mai rău-famat cartier din oraș. De-abia o înțeleg ce zice, are un defect de vorbire, dar care trece neobservat când ține Blackberry-ul la ureche. Trebuie să se întâlnească cu cineva pe Grafton Street. Ba nu, mai bine la Buckland Community Center. Îl vede pe prietenul ei pe bicicletă și mă pune să opresc. „La dracu”, a rămas fără credit la telefon. Mergem să facă un top-up la Vodafone. În lumina magazinului îi văd fața: e o Charlize Theron dislexică / anorexică. Reușește să-l sune pe cel de pe bicicletă: până la urmă, mergem la Grafton Street. Schimbările de destinație mă neliniștesc, dar încerc să nu comentez. La ușa unui bloc de „amărâți” iese o tânără cu un copil până în doi ani, în brațe. Din direcția opusă, prietenul blondei din mașina mea, călare pe un mountain-bike. Cred că-i tatuat și-n cur. Palmează de la mamă ceva. Blonda își dă jos bentița și-și lasă părul pe spate, se dă jos din mașină și se îndreaptă către tatuat. Cealaltă femeie intră înapoi în scara blocului, cu copilul în brațe, fără să schimbe vreo vorbă. Blonda și biciclistul se dau doi pași înapoi, după un colț. Ea îl sărută și vine înapoi la mașină. Gata… și-a luat doza.

Foto: Cătălin Tudosă / Portsmouth

(4 ianuarie 2013)