Oamenii trăiesc, oamenii muresc* (arhiva Din Taxi)

Poate cea mai tare chestie la meseria de taximetrist e că dai, fără voia ta, peste multe povești: de la “small talk” până la indiscreții pe care omul simte nevoia să le spună unui străin. Azi am dus o băbuța la vreo 83 de ani, care mi-a povestit tot drumul verzi și uscate (cred că am înțeles cam 20%, dar am aprobat - din cap - 100%). Până când mi-a spus că băiatul ei i-a recomandat să meargă doar cu Aquacars (firma de taxi pentru care lucrez). Apoi, mi-a zis că băiatul ei a murit… Și că a avut și o fată… dar și ea a murit. Mi-am exprimat regretul. Amândoi au murit de cancer… La destinație mi-a spus că am condus foarte bine și, drept răsplată, mi-a lăsat 10p în plus (de la 5,6 la 5,7).

Tot azi am dus un tip de la spital. Pe drum, am aflat că a fost taximetrist 6 ani în Portsmouth. El mi-a urat noroc, că-s la început… Mi-a spus că nu i-a plăcut niciodată meseria asta… „Și acum ce faceți, după ce nu mai sunteți taximetrist?” - „Păi, uite, vin săptămânal la spital să-mi fac analizele la sânge că am cancer la plămâni…”. Tăcere… Dar omul era foarte vesel, vorbea tare, mă încuraja…

Foto: Cătălin Tudosă / Portsmouth

(13 noiembrie 2012)

*„Murește”. Așa desemna Toma, în cel mai amuzant fel posibil, sfârșitul vieții cuiva.