România, dragostea mea (arhiva Din taxi)

Intru în pub și-i strig numele cât pot de tare: Sean. Cei cinci mușterii veniți să-și bea cinzeaca, marți la orele amiezii, își întorc privirile către mine. Sean ridică mâna, îmi zâmbește, se anunță cu un “here, mate”, își termină ultima gură de bere și urcă în mașină. Aflu că vrea să meargă la una dintre gări și… cam  atât. Nu e foarte vorbăreț (se joacă pe iPhone), iar eu sunt cam obosit și fără chef de conversație. Îmi văd de șosea, își vede de email / internet.

Pe la jumătatea distanței, unul dintre noi spune ceva și schimbăm câteva vorbe. Îmi „miroase” accentul și mă întreabă: „De unde ești?” - România. „Bine, bine… dar DE UNDE din România?”. Sunt mirat; la ce-o să-i folosească dacă o să afle numele unui oraș din sud-estul țării? „Am stat zece ani în România. La Ploiești”, zice englezul.

Sean e șofer pe TIR și se plimbă mult prin lume. Conduce 10 ore pe zi, stă plecat de-acasă cu săptămânile și are o fată care locuiește în Portsmouth. El plătește chirie la Londra. Muncește în UK și nu-i place deloc. Îmi zice că o firmă din București plătește și 450 lire pe săptămâna, pentru că nu mai sunt șoferi români rămași acolo - toți au plecat în străinătate. Dacă ar fi suma ceva mai mare, l-ar tenta și pe el.

„Zece ani??? Atât de mult??? Și, ți-a plăcut?” - „Da, foarte mult…”, îmi răspunde cu o nostalgie evidență - o pun pe seama înțelegerii parțiale a lucrurilor din România, pe care de obicei străinii o au când locuiesc acolo. Încerc să aflu cât mai multe despre experiența celor zece ani petrecuți departe de Anglia. Îmi zice că a bătut toate drumurile țării, dar se preface că nu-și mai aduce aminte de gropi și de polițiștii șpăgari, doar de țara frumoasă, de oamenii cumsecade și de natura care-i tăia respirația la tot pasul.

Înainte să-mi întindă banii, îmi mărturisește că nu trece zi să nu se gândească să se întoarcă acolo, în țară mea. Îi mulțumesc pentru bacșiș și-mi vine să-i spun „Și eu, dragă Sean, și eu…”.

Foto: Cătălin Tudosă / Portsmouth

(13 noiembrie 2012)