In vino veritas (arhiva Din Taxi)

Se făcea că se termină o duminică deosebită. Deosebit de grea, cu dureri de cap greu de imaginat, dar mai ales de suportat. O zi dintr-alea în care-ți doreșți ca D-zeu să nu se fi odihnit în ziua a 7-a, ci într-a 8-a sau a 10-a, ca să poți să ti-o iei și tu liberă.

Nebunia începuse pe la 4 dimineață când colegul pe care urmă să-l duc la aeroport (două ore de condus până la Luton) îmi dădea telefon să se asigure că mi-s treaz. A continuat cu probleme cu mașina (mai întâi un cauciuc care s-a dezumflat - pe un client l-am dus practic „pe jantă”, noroc că n-a urcat în mașină pe partea cu roata pricinoasă, apoi stația radio care n-a mai vrut să funcționeze și nu puteam primi comenzile). Și-uite-așa ajungem la ultima comandă de ieri, poate cea mai tâmpită experiență pe care-am avut-o de când sunt taximetrist.

Te aștepți să se întâmple. Aș minți dacă nu m-aș aștepta tot timpul la asta. Mai ales când se urcă-n mașină, duminică după-amiază, trei tineri și un tataie, cam de vârstă tatălui meu, în stadii diferite de ebrietate. Îi iau de la “Owen’s Pub” și imediat mașină răsună de hărmălaia chefliilor. Râd zgomotos, se imbrâncesc ca niște adolescenți, se înjură; vorbește alcoolul din ei. Îmi zic că vor să meargă către un alt pub. Când ajung la “Trafalgar”, moșul de lângă mine îmi zice: “Aaaa… prietene, nu la ăsta vrem. Vrem la Trafalgar Arms!”. Pe drum, moșul cu limba-mpletită, vrea să-mi arate cât de gangsta’ sunt el și prietenii mult mai tineri, care beau pe banii lui, probabil. E foarte „tactil” cu mine - mă mângâie pe creștet spunând că-s „un băiat bun”, îmi dă cu mâna lui peste a mea, dau noroc cu el, în timp ce conduc cu cealaltă. Îmi zic că mușterii ăștia sunt “bad news” și-mi doresc să se dea dracului jos cât mai repede din taxi-ul meu.

Cum e fix ziua aia plină de moloz, cineva acolo sus nu mă iubește destul încât să-i dea jos pe cheflii „la prima”. După ce ajungem la “Trafalgar Arms”, schimbă macazul și-mi zic să-i duc la “The Stag”, un alt pub. Acolo se dau jos și-i spun cât face cursa: 7,50 lire. Bătrânul se scotocește prin buzunare și scoate 5,50 în monede. „Îți mai dau 2 lire când vine prietenul meu. El are bani…”. Sună pe cineva și-i spune să se întâlnească cu el la “Trafalgar Arms” (adică de-acolo de unde-am plecat!). Devin nervos când clientul mă plimbă de la Ana la Caiafa și nu știe ce vrea de la viață. Pe drum, văd un prieten de-al lor și opresc mașina. Tinerii se dau jos din spate, urlă de nebuni pe stradă și-i zic să vină la barul unde urmează să-i duc și pe ei (unul dintre ei palmându-i o bancnotă de 5 lire).

Ajungem la “Trafalgar Arms” și-mi spun că în două minute vin să-mi dea banii, că e prietenul lor înăuntru și că ăla are „cash-ul la el”. Între timp, diferența nu mai era de 2 lire, ci de 5. Tot timpul sunt asigurat că nu e nicio problemă, ei plătesc…  Închid motorul și-aștept, cuminte. Trec cele două minute. Trec 10. Închid portiera și intru-n pub, să-mi caut clienții năbădăioși. „Fetele mele” stau frumos la o masă, cu băuturile în față, „se simte” bine în timp ce eu îi aștept ca un cățel, afară, să-mi plătească munca. Cum mă vede, moșul preia hățurile și-mi spune „să nu-i fac de râs în pub”. „Marcat” de imaginea proastă pe care le-o făceam, ii anunț că-i aștept afară, cu banii. Nu trec câteva zeci de secunde că-i văd ieșind pe ușă, ca-ntr-un film de Guy Ritchie. Dau jos geamul de lângă trotuar, ca-ntr-n film de Tarantino, și moșul începe să se răstească la mine, jumătate intrat pe geam, că el trebuia să-mi plătească 2 lire, nu 5, și că dacă nu-mi convine să mă car dracului de-acolo că, dacă se gândește mai bine, nu-mi dă nici un ban și pot să chem și poliția. Ca-ntr-un film de Sergiu Nicolăescu. Iau stația și-o anunț pe operatoare “pocinogul”. Lupii tineri vin la mașină, deschid portiera și-mi recită din nou povestea cu “două minute”. Le spun de trei ori să-mi închidă ușa, dar se pare că engleza mea e prea proastă pentru ei, așa că decid să urlu ca să nu mă dau jos la ei. Înțeleg și-o închid. Prevăzător, blochez ușile. A doua și ultima oară în seara asta, moșul vine din nou la geamul meu, întredeschis, și-ncepe să urle lovind cu palmele în geamul mașinii: “Mi-a furaaaat baaaaniii! Oameni buni, ăsta mi-a luat banii!!!!”. Mă uit scârbit la ei, bag într-a-ntâia și demarez în trombă, lănsând nebunii pe trotuar, cu ale lor 5 lire cu tot.

Știu ei, creștinii, de ce nu muncesc... duminica.

(25 februarie 2013)