Aproapele meu (arhiva Din Taxi)

Opresc mașina mai în drum, că deh, așa se obișnuiește pe-aici, că n-ai loc s-o pui nici în stânga, nici în dreapta. Nu stau un minut, că-mi și vine clienta. O văd în oglinda retrovizoare și-i deschid ușa din spate. Îmi spune monosilabic unde trebuie să ajungă: “Fratton”. Deduc că-i vorba de stația de tren și-i dau bice.

Sunt un pic intrigat. Ceva-mi spune că o cunosc de undeva, c-am mai văzut-o sau… Oricum, îmi sunt foarte familiare fața, hainele și vorba ei. După tenul măsliniu aș spune că-i indiancă. Dar elimin posibilitatea asta pentru că nu miroase a curry în mașină. Apoi, baticul înflorat de pe cap, ochii bulbucați și dintele de aur dintr-o parte, care i se vede doar când râde, mă face s-o întreb pe țiganca mea (doooh!) din ce țară se trage. Aflăm c-avem amândoi pașapoarte la fel și-ncep chestionarea „subiectului”.

Au venit (ea, soțul și cei doi copii) acum cinci ani din Slobozia (un oraș sărac, cu mulți oameni deznădăjduiți). Îi vorbesc tot timpul la persoana a două plural dintr-un soi de nostalgie românească și respect uman; după cum îmi răspunde, îmi dau seama că înțelege c-o întreb despre „ei”. Îmi spune că se duce în Winchester (un oraș mai frumos, mai curat, mai plin de oameni cu dare de mâna decât Portsmouth), la muncă. „Ce munciți?”, aproape că mă tem s-o întreb. „Păi, cu bigishu’…”. Nu înțeleg ce-i ăla, așa că cer lămuriri (o fi vreun cuvânt țigănesc, vreun sinonim pentru „ciordeală”). Îmi e rușine de gândurile mele când aflu că femeia vinde pe stradă revista Big Issue (o publicație concepută și tipărită pentru a ajuta emigranții săraci din UK care nu-și găsesc o sursă de venit). Revista costă 2.50 - jumătate îi revin ei, jumătate ia publisher-ul. Vinde cam 15 - 20 bucăți pe zi (dar eu cred că vinde și mai multe, din moment ce-și permite să dea zilnic 30 de lire doar pe taxi + tren).

„Și, nu vă e dor de țară?”, o-ntreb într-o doară. „Păi, cum să ne fie, că acolo dormeam pe jos, pe pământ…”. Statul britanic are obrazul subțire și-i ajută așa cum face cu toți cei care stau cu mâna întinsă către el: primesc 400 lire (pentru copii) + 500 lire (ajutor pentru chirie). Cel puțin 900 de lire lunar le intră-n casă doar pentru simplul fapt că… îi onorează pe britanici cu prezența lor aici. “Și soțul, soțul ce muncește?”. Soțul nu muncește. Soțul e înscris la Job Center (un fel de Forțele de muncă) și așteaptă să-l cheme să-i dea ceva de muncă. Are, în schimb, Yellow Card.

Ne despărțim cum o fac oamenii și în „țara noastră”, după cum chiar ea descrie România: eu îi spun “la revedere”, ea-mi urează un… “hai pa”.

PS: O fericită coincidență face ca astăzi să citesc și o scrisoare pe care Neagu Djuvara i-o trimitea lui Andrei Pleșu, în încercarea de a descifra parabola bunului Samaritean, scrisoare care se încheie așa: „Mă obstinez a crede că numai interpretarea de mai sus îi dă sens Parabolei: la întrebarea <<Cine e aproapele meu?>>,<<Iată, ţiganul ăla a aproapele meu!>>”.

(31 ianuarie 2013)