Eu nu-s orgolios (arhiva Din Taxi)

Posibil motiv: 

„Eu nu sunt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojițe, mi-aduc aminte ce-am fost.” — Petre Țuțea

Ajung la adresă, prompt, rapid, gata să fac niște bani, gata să iau pe cineva și să-l duc hăăăt, până aproape de Londra… Blochez străduța, pun „avariile”, mă dau jos din mașină cu pasul sprinten și bat la ușă. Și aștept. 3 minute - 5 minute - 10 minute… Văd oamenii cum întorc mașinile, la capătul străzii, pentru că n-au loc de mine. Când ajung la 11 minute bat din nou în ușa, mai tare, poate clientul e vreo baba surdă. Mai aștept încă vreo 2-3 minute. Realizez că sunt „fazan” și sun operatoarea să spun că-i “no job”. Nu termin bine de vorbit la stație că văd un tânăr, la etaj, ieșit pe fereastră, pe jumătate dezbrăcat, cum urlă la mine: “Mate, sorry, mate…”. Mă uit chiorâș la el și-i spun: “Nu, nu… cheamă-ți tu ALT taxi!”. Când vede că nu merge cu amabilitatea și a dat peste un sclav suficient de prost să dea cu piciorul la niște bani, începe să mă înjure, de-acolo, de la înălțime… Pornesc motorul și-l las “în spume”.

Mă întorc din nou “la pescuit” și sper că următorii clienți să fie mai binecrescuti. După vreo 15 minute de așteptare, sunt trimis la… aceeași adresă! Mă pregătesc de scandal, tremur de nervi, îl și văd pe imbecil, beat (e duminică dimineață), pus pe harță, gata să se ia de guler cu mine, să-mi arunce-n față tot rahatul din el. Ajung în fața ușii - bineînțeles că nu e nimeni în stradă!!! - și aștept… confruntarea. Spre surprinderea mea, din spatele ușii iese o parașută, mahmură, îmbrăcată ca la circ, cu rimelul dat peste cap, cu părul roșu…

- Salut. Îmi cer scuze pentru prietenul meu… Ieri a fost ziua mea și suntem un pic cam beți. Îmi pare rău…”

(eu nu zic nimic)

- Îmi pare rău…

- Unde mergem?

(îmi dă peste mână, prietenește, cu un surâs complice în colțul gurii)

- Am înțeles; îți pare rău. Unde mergem? îi răspund, nu înainte de a-mi lua figura aia de “auzi, tu crezi că eu sunt prostul vostru!?”

Plecăm spre cealaltă parte a orașului și nu scoatem nici un cuvânt pe drum, radio-ul ține loc de conversație. Opresc la un bancomat, mă întreabă cât are de plata, îi spun că sub 10 lire. Când se întoarce în mașină-mi pune o hârtie de 10 lire lângă schimbător. Opresc după nici câțiva metri - am ajuns. Nici n-apuc să-i spun cât face cursa, c-o văd cum o zbughește afară, dar nu ratează șansa de a-mi mai spune o dată „că-i pare rău”. Îi mulțumesc, dar nu-i spun nicio secundă „Nu-i nicio problema, lasă…”. 

Fiindcă oamenii asta vor să audă de la tine, când fac o prostie, când își bat joc în mod deliberat de tine. Vor să știe că i-ai iertat, că bătaia lor de joc n-a fost suficient de mare încât să nu te mai porți frumos cu ei. Că amabilitatea trebuie să primeze, indiferent de ce prostii facem. Imaginea e totul, nu? După mine, oamenii trebuie să știe când greșesc față de tine și e datoria ta să le arăți asta. Ca să nu trăiască cu falsa impresie că le e permis totul…

(13 mai 2013)