La apusul unei vieți (arhiva Din Taxi)

Tocmai mă întorsesem să iau alt client, tot de la spital, după ce lăsasem acasă un cuplu de tineri care, cel mai probabil, pierduseră un nou-născut. Ea, în capot, cu firea pierdută și lacrimi până la piept. El, cu un buchet mare de flori într-o mână, mai greu și mai inutil decât trusa de scule din cealaltă mână. N-apuc să rumeg bine tragedia tinerilor că stația sună și mă prezint la intrarea principala.

Doi bărbați, în jur de 40 de ani, îmi fac cu mâna. Unul dintre ei împinge scaunul cu roțile în care stă celălalt. Amândoi sunt joviali, chiar dacă au hainele jerpelite și se vede că au stat prea mult în spital. „Prietene, n-am mai putut să stau aici. Vezi, am cancer la picioare și nu mă mai pot mișca. De ieri sunt în spital să fac chimioterapie, dar doare al dracului de rău și n-am suportat. Așa că mai bine mă duc să mor acasă…”, îmi spune cu zâmbetul pe buze cel din spate, cât timp prietenul lui duce scaunul înapoi în spital. Mă uit în oglindă și văd un individ costeliv, cu urechi clăpăuge, la vreo 45 kg cu tot cu haine, care-mi povestește mie, un străin, ultimul capitol din viața lui.

Ne oprim prima oară la un bloc din zonă să o luăm pe „fiica lor” (cei doi se amuză). Cât timp cel din față se duce să sune la interfon, celălalt îmi povestește cum se face că e fiica… lor. Femeia care a născut-o pe fată a trăit simultan cu cei doi prieteni din mașina mea și le-a ascuns asta timp de 10 ani. Cel sănătos e tatăl biologic, în timp ce muribundul e cel are a crescut-o. Ați înțeles ceva? Bun! „E cel mai bun prieten al meu. De când m-am îmbolnăvit a stat doar cu mine. Nu mai găsești așa ceva… ”, termină de zis exact când fiica și unul dintre tați intră în mașină. Mă uit la fata de aproape 17 ani - frumușică, cu gropiță în obraz, cuminte, o raritate pe-aici. În timp ce pornesc spre oraș, îi aud cum se pun la curent cu ultimele noutăți, ce mai face mama, pe unde s-a mai plimbat, ce mai face la școală și înghit noduri după noduri de emoție la gândul că fata asta se va duce în câteva luni (zile?) la crematoriu, în urma tatălui său. Cu toate astea, trăiesc acuta senzație că sunt cel mai căcăcios din acest taxi, ceilalți vorbesc natural, își fac planuri, pun lumea la cale… E clar, ăștia n-au citit „Miorița”.

Îi las pe cei trei și mă duc să iau alt job. Nu, nu la spital, decid c-au fost destule drame pentru o singură zi de 13, prefer „să car sacoșe la ASDA”.

(13 octombrie 2013)