Prietenia anglo-polonă (arhiva Din Taxi)

Martin e polonez, dar are paşaport englezesc, lucru care-arătă oricui că n-a stat degeaba ultimii nouă ani în UK. În seara asta este - iar - beat şi vrea să comande nişte mâncare chinezească „de la colţ”. 

- Prietene, eşti englez?, mă întreabă el

- Tu ce crezi?!, îi răspund

Râdem amândoi zgomotos, dar fiecare înţelege din asta altceva. Martin, de exemplu, înţelege că eu… chiar sunt britanic şi, într-o suflare, îmi spune cum au năpădit „ţărişoara asta” (Anglia, carevasăzică) românii şi bulgarii, care nu vor decât să stea pe spinarea lor (înclusiv a lui) şi habar n-au să zică două vorbe-n engleză. Nu vreau să-i stric omului plăcerea aşa că-l las să dea „pe goarnă” tot ce simte pentru „ţiganii ăia de români”, ba dau chiar radio-ul mai încet ca să-i arăt cât de interesat sunt de peroraţiile lui.

Ajungem la take away, îşi ia omul orezul şi-atunci se uită la mine printre vaporii de alcool de 60 de grade şi-mi zice:

- Nu eşti din Anglia, nu?

- Nu, îi răspund, sunt din România…

Marte, Uranus şi o parte din Ursa Mare pică cu zgomot peste el.

- Şi m-ai lăsat să spun toate astea despre români…

Polonezul e năuc doar pentru câteva momente, dar se repliază rapid şi-mi povesteşte cât de bine sunt văzuţi polonezii în Marea Britanie, că ei şi urmaşii lui Shakespeare sunt ca fraţii. Motivul?

- Când vorbeşte cu mine un englez îmi întinde mâna şi-mi mulţumeşte că am luptat alături de ei în al doilea Război Mondial.

N-apucă să-și temine vorba că întrăm pe-o străduţă unde o dubiţă ocupă tot drumul. Polonezul e foarte iritat şi-mi apasă pe claxon, iese nervos din mașină (afară plouă torenţial) şi-i ceartă pe cei doi muncitori care descarcă de zor nişte saltele. Uitând de prietenia istorică anglo-polonă, Martin le strigă tradiţionala urare “Move your fucking british fat asses! You're blocking the road! Who's gonna pay for my taxi? You?!”. Cei doi se răţoiesc şi ei un pic, da-şi văd de-ale lor. Între timp, încerc să-l liniştesc pe client şi-i recomand să tragă nişte aer ozonat în piept (nu de alta, dar dacă face vreo prostie şi se bate cu englezii de pe stradă vine poliţia, dacă vine poliţia mă pune să fiu martor şi ăsta nu-mi mai plăteşte cursa şamd).

După 10 minute de scandal, dă Domnul şi drumul e liber din nou. Polonezul tocmai îmi povesteşte că are el nişte prieteni spanioli care nici n-ar fi stat la discuţii cu „nesimţiţii ăştia de englezi” (mai că-mi vine să vărs o lacrimă de bucurie c-a uitat de „ţiganii de români”), când văd cum portiera din stânga se deschide şi cei doi englezi ameninţaţi mai devreme se reped să-l tăbăcească pe polonez care nu mai zice nimic, vădit ocupat să ude scaunul de sub el. Şoferul camionului îl ceartă cu degetul arătător arătător.

- Nu mă ameninţi tu pe mine! Ai noroc că eşti în taxi, altfel te tăiam!

Încerc să calmez spiritele şi-i spun „cuțitarului” să închidă portiera să pot pleca. 

Martin rămâne mut până când amenințarea nu se mai vede în oglinda retrovizoare. A fost cât pe-aici să şi-o ia „pe coajă” de la prietenii lui, englezii. Mai mormăie ceva în poloneză şi-mi zice să-l duc acasă c-a avut parte de destulă adrenalină pentru-o singură seară. Sunt bucuros că scap de „gură-spartă” şi că n-a trebuit dau cu subsemnatul pe la poliție.

(12 februarie 2013)