Pentru o bucată de pânză (arhiva Din Taxi)

Sună stația și-mi aruncă jobul în poală. Sunt ”pe spital”, așa că mă aștept dintr-un moment într-altul ”să pice” o poveste, o istorioară, ceva de pus pe blog, ceva de dat mai departe, la lume. Mă duc întins la dna. Hayatt (fac legătura între numele arăbesc și hijab / hainele largi). Aflu unde mergem și-ncep să fac conversație, doar n-o să stăm ca muții - avem drum lung de făcut! Vorbește foarte bine englezește, dar are un ”je ne sais quoi” în accent. Până la colț aflu că e născută în Franța. O întreb ce părere are despre QA Hospital și despre sistemul englezesc de sănătate, în general.

- Sunt doctoriță. Am studiat și lucrat în spital, la Paris. Apoi, am decis să mă transfer, ca doctor, în Londra, la unul dintre cele mai bune spitale din țară. M-am îngrozit de mizeria și nepăsarea pe care-am văzut-o aici.

- Poftim ?! fac ochii mari în oglinda retrovizoare, crezând că engleza îmi joacă feste.

Îmi povestește că ea a născut aici la St. Mary-s Hospital, unde a fost totul bine, dar că la QA, care este un spital foarte mare, e dezastru. Își amintește cum o prietenă a fost trimisă acasă, că nu e încă pregătită să nască și în câteva ore o ajuta soțul să scoată copilul (copil care acum, la 7 luni, are o problemă la gât pentru că părinții, nefiind doctori, nu au știut cum și ce să facă cu toată adrenalina care le curgea prin vene). Îmi mai spune cum un medic de familie din Londra i-a prescris, fără să clipească, fiului ei de câteva luni, o cremă pe bază de Cortizon. Când i-a explicat doctorului ce riscuri implică folosirea medicamentelor făcute pe baza acestui hormon, acesta a rămas blocat și n-a mai știut ce să-i facă. Inadmisibil i se pare și ca medicii (de familie) să caute pe Google, în fața pacientului, un tratament sau simptome. Încuviințez, ni s-a întâmplat și nouă asta, cu Toma.

O întreb dacă acum mai muncește ca doctor.

- Nu. Acum câțiva ani am decis să port hijab-ul (voalul pe care femeile musulmane îl poartă). Conform legilor din Marea Britanie am fost dată afară din spital și am fost pusă să aleg un cec sau să fiu dată în judecată. Am ales banii…

Părinții ei, din dorința de a se integra cât mai bine în societatea franceză, acolo unde aleseseră să-și crească copiii, nu au arătat niciodată (prin haine, comportament) că sunt musulmani. Mama doamnei din mașina mea nu a purtat hijab-ul pe străzile din Paris, până acum câțiva ani, și nici nu i-a impus vreodată fiicei ei acest lucru. Și totuși, într-o zi, fiica ei a decis că, pentru a fi cu adevărat o femeie musulmană, e musai să arate asta și prin hainele pe care le poartă. Au făcut părinții rău că au renunțat la obiceiurile strămoșilor lor? Fata lor crede că da.

- Și v-au dat afară pentru o bucată de bumbac pe care v-o puneți peste păr?

- Da (zâmbește amar).

Ajungem la destinație, dar mai las motorul să zumzăie - n-am terminat încă de pus lumea la cale. Și mai ales, n-am aflat dacă prin purtarea hijab-ului vrea să arate lumii ceva sau e o alegere personală.

- Lumea zice că soții noștri ne obligă să ne îmbrăcăm așa. În cazul meu, mă îmbrac așa ca să-i plac lui Alah. Am simțit că dacă vreau să fiu cu adevărat o persoană religioasă, trebuie să o arăt și prin aceste veșminte. Nu, nu vreau să fac paradă cu asta, dar nici nu pot să mă ascund… Oricum, cu cât autoritățile europene încearcă să interzică hijab-ul, cu atât mai multe femei musulmane își pun voalul pe cap.

Dna. Hayatt nu plănuiește să rămână în Anglia. Se va întoarce să lucreze acasă, în Franța, acolo unde sistemul de sănătate este multe peste cel din UK, amintindu-mi că cei mai mari oameni ai lumii aleg să se tratateze în clinicele francofone. Ne despărțim, fiecare cu oful lui, bucuroși că am putut să facem schimb de frustrări.

(23 martie 2014)