De ce iubesc casetele

La început, “muzica” a fost ceea ce se auzea la radio-ul Electronica model “Mamaia” (10 tranzistoare, 4 game). De când venea tata de la muncă şi până când ne culcam cu toţii, “cântau ţiganii” la noi în bucătărie (locul unde tata poate fuma în voie).

Câţiva ani înainte de revoluţie, văzusem în dormitoarele verilor mai mari magnetofoane - o maşinărie masivă pe care, probabil, nici n-am fi avut unde să o punem în casă fără să ne încurcăm de ea în fiecare zi. Sunetul era, în schimb, foarte bun, chit că se mai încurca banda şi părea atât de complicat să asculţi o anumită melodie…

După 1989, muzica imprimată pe casete era pe toate drumurile. Tata îmi cumpărase un casetofon (mono, cu un singur difuzor, calitate rusească), care n-avea fidelitatea pe care mi-o doream (dar mergea de minune la încărcat jocurile pe calculator). Aşa că, prin 1992, au cumpărat ai mei un dublu radiocasetofon Panasonic care era… de vis! Din momentul ăla, tot ce-mi mai lipsea erau banii pentru o colecţie serioasă de casete pe care să le ascult oridecâteori nu-mi plăcea muzica pe care-o dădeau la radio-urile locale (Radio Brăila, Dolly-Do sau Univers Fm). 

Am început să colind oraşul în lung şi-n lat după casete; albume, selecţii, goale, înregistrate, cu muzică clasică sau punk-rock, colorate sau transparente, scumpe sau ieftine, pe toate le-am avut. Ţin şi acum minte întregul ritual: trebuia să fac rost de bani (de obicei nu luam mai mult de 2 casete pe lună), să mă duc în oraş (la Piaţa Mare, la magazinul Dunărea sau la “Mocăniţă” acasă). Mă fascinau deck-urile, amplificatoarele şi boxele, felul în care se auzea muzica, felul în care arătau matriţele (casete mai speciale) după care se făceau copiiile noastre şi singura modalitate de a lua o bucăţică din lumea asta era… o casetă.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci şi eu tot folosesc deck-ul. Mi-am luat câteva zeci de casete din magazinele de vechituri / charity shop-uri. Fireşte, sunt “bătrâne”, calitatea sunetului nu e mereu hi-fi, dar e ceva în acest suport audio care transformă foarte uşor o casetă într-un obiect de colecţie. MP3-urile nu au calitate şi nici substanţă, CD-urile se distrug foarte uşor, plăcile de vinil sunt prea voluminoase (deşi calitatea poate fi foarte bună!). Caseta e mică, uşoară, dar mai ales, îmi va aduce aminte mereu de drumurile copilăriei mele.

(19 februarie 2016)