Înapoi în copilărie

Motto: “Nu te maturiza, e o capcană!”

Toată copilăria mi-am dorit să fiu adult. Îmi plăcea să fiu în preajma celor mai mari decât mine, niciodată cu cei mai mici, mă uitam cu jind la fetele mari și la bărbații cu barba deasă. Copilăria era orice, numai nu definiția libertății. Vroiam să scap de prea strâmtele hățuri ale vieții de copil, să nu-mi mai spună alții ce să fac, să nu depind de nimeni; în mintea mea, adulții aveau puteri de semi-zei pe care le iroseau înțepeniți în prea-cotidian: muncă, acasă, somn, muncă… Nu înțelegeam de ce „oamenii mari” se lasă atât de ușor „luați cu viața”, de ce nu scuipă ziua-n ochi, de ce nu-și umflă pieptul când vorbesc, cum de nu le ard palmele când cineva le conduce viața. Mă enerva teribil când mi se spunea că ar trebui să mă bucur de copilărie / adolescență când eu mă chinuiam să cresc mai repede, să mă scutur de „lanțuri”, să-mi crească și mie dinții. Timpul gramaticii mele interioare era ușor de ghicit: totul la viitor!

Și-a trecut. Și copilăria, și adolescența, și liceul, și facultatea, și primul loc de muncă, și prima casă, și prima mașină.

Mai nou, viitorul a început să mă lase fără aer. Tot mai des, când mi se face dor de ducă, nu vreau să mă întorc înapoi într-un loc (în România dacă sunt în Anglia, în Anglia dacă sunt în România), ci într-un timp anume. Trecutul subiectiv e sigur, e luminos, e plin de amintiri albe, e fără griji, e fără surprize. Chiar dacă „oamenii mari” îmi spun că cerneala trecutului nici nu s-a uscat bine, mie mi se pare că umblu prin el ca prin biblioteca bunicii. Mă uit la bătrâni și nu mă simt tânăr, mă uit la adolescenți și mă simt îmbătrânit, mă uit la fiul meu și mă simt… dintr-o lume dispărută. Nu mă împac cu acest omniprezent „trebuie” care s-a insinuat în viața mea,  nici cu melancoliile mele „de cățeluș” sau cu vârsta eu-lui meu.

(3 martie 2016)