Digitalizarea României, faza... offline

Da, au trecut 10 ani de când, venit în București cu bilet de avion de întoarcere în buzunar, îmi scoteam o nouă carte de identitate (buletin, pentru cei născuți pe vremea RSR-ului). Luni plăteam taxa de urgență și vineri aveam „docomentul” în buzunar. Sentimente în genul lui „wow, ce repede / bine se mișcă treburile-n România!” îmi agitaseră fluturii-n stomac.

Dar cum doar timpul știe s-o facă, m-am trezit că luna asta îmi expiră buletinul și sunt cât pe ce să intru în ilegalitate, pasibil de amendă sau, Doamne-ferește, de mai rău (banca m-a amenințat că-mi restricționează accesul la conturi dacă nu fac ceva în sensul ăsta)! Mai mult împins de presiunea socială decât din convingere, ne-am prezentat (eu și dosarul meu) la ora 9 la secția de poliție din cartier. Ne-au întâmpinat ușa (încă) închisă și vreo cinci persoane la fel de matinale și preocupate de problema evidenței populației ca și noi. Gri-ul fațadei noii clădiri (nu cred că are mai mult de zece ani) era prăfuit, la fel și ferestrele oscilobatante, deschise pentru a face un pic de ”curent” în interior. La intrare, deasupra scărilor, o siglă care cândva anunța cetățenii că acolo se află o instituție a statului român este acum doar un abțibild înnegrit de timp și bătut de soare / ploi. Vezi silueta unui tricolor, dar e imposibil să deslușești ce anume se ascunde... dincolo.

Un Audi oprește în fața secției de poliție, un tânăr se duce „glonț” înăuntru și iese în 10 minute cu centura de polițist la brâu pusă peste... training. Mă gândesc că-i un soi de polițist sportiv și ridic din umeri.  

În sfârșit, ușa se deschide, putem intra pe rând, doar câte o persoană (scrie și pe una din zecile de coli A4 care tapetează pereții). Cetățenii, care până atunci stătuseră care-ncotro, se grupează rapid, în ordinea sosirii, într-o frumoasă coadă organizată ad-hoc. Fiecare-și știe locul, iar cei care nu și-l cunosc, sunt imediat puși... la locul lor. E nevoie de ordine, disciplină și răbdare (spiritul cazon se simte de ambele părți ale ușii).

Ca și pe trotuarele orașului, societatea din jurul meu e foarte pestriță. Unii povestesc cum muncesc în Germania „pă” 1.400 euro la brutărie, alții își fac griji dacă ajung la timp la biroul multinaționalei, alții trec direct prin ușă, anunțând în treacăt că vor „doar să întrebe ceva”, unii fumează în timp ce alții se împing în persoana din față, doar-doar o merge coada mai repede.

Am toate copiile xerox necesare, dar aflu că hipstăreala mea de-a plăti online taxa de eliberare a cărții de identitate (7 lei) e pe cale să-mi cam iasă pe nas. Am uitat s-o printez, deci nu pot face dovada plății (se știe, funcționarul român nu crede decât în celuloză printată), chiar dacă arăt pe telefon chitanța primită prin email de la statul român, funcționarul se uită galeș și înțelegător la mine transmițându-mi din priviri că România Digitalizată e doar un deziderat, ca și celălalt proiect, la fel de ratat, România Educată. O domnișoară bătrână, responsabilă cu ordinea și disciplina la respectiva instituție, îmi sare-n ajutor cu emailul și numărul de telefon personal (sărut mâna, dar n-am venit la agățat). La final, sunt anunțat să nu vin să întreb de noul buletin mai devreme de 20 de zile lucrătoare (calendaristic, o lună) și nici nu există posibilitatea de-a plăti taxă de urgență (nu știu exact de ce durează atât de mult, dar bănuiesc că „nu merge sistemul” e principalul motiv).

Așadar, cum au trecut 10 ani peste țărișoară? Nu foarte onorabil, sincer. În 2013, dura 5 zile să scoți un buletin. Azi, aproape o lună... În timp ce conducătorii vorbesc seară de seară la televizor despre progresele digitalizării și beneficiile ei, angajații statului tot offline și prin intermediul copiilor xerox lucrează și probabil că așa or să și iasă la pensie.

Aşa e soarta boului (viţel adult):
Să stea la poarta Noului (niţel mai mult)!
(Marcel Breslașu)