Era tot o zi de-asta în care oamenii stau ascunși după umbra unui copac / bloc ca să poată respira. Cel puțin 40 grade în mașina. Pe bancheta din spate, Nico, în rol de proaspătă mămică cu bebelușul nostru în brațe; la volan, cel mai speriat (copleșit) tată pe care un bebeluș l-a avut vreodată. Aerul condiționat făcea față cu greu respirației noastre... În iulie anul trecut, Tomiță venea acasă.
Și uite cum săptămâna trecută i-am suflat în prima lumânare de pe tort. Nodul din gât de-acum e al celui care s-a oprit din fuga vieții până-n marginea prăpastiei și acum își șterge stropii de sudoare de pe frunte. Primele săptămâni, însă, au fost memorabile: alergătură în cele patru zări, frică de necunoscut, panică, "de ce plânge?", "de ce nu doarme?" și alte angoase de tătic care n-a mai avut bolovani de aur pe mână...
Cine zice că un copil îți schimbă viața, nu-i om prost. Probabil că-i pățit de știe. Or fi și copii care stau unde-i pui și nu zic nimic dacă-i schimbi de pampers și le dai mâncare, dar Toma n-a fost niciodată așa. Eforturile noastre s-au îndreptat, aproape exclusiv, în "distrarea" copilului (și aici intră și partea cu plimbatul cu mașina pe la 10 noaptea ca să adoarmă și el, și noi...). Poate de-aia Toma vrea să fugă de pe la 7-8 luni, deși încă-și mai caută echilibrul și la un an. De-aia e nedezlipit de maică-sa și o "terorizează" cu bâzâituri prefăcute când nu-i în cameră.
Pe toți părinții care citesc rândurile astea îi rog să nu se supere pe mine, dar am cel mai frumos copil pe care l-am văzut vreodată! Și dacă nu era al meu, l-aș fi adoptat cu siguranță... Ați putea fi tentați să credeți că frumusețea lui Toma vine din părul blond + creț + ochi albaștrii și mari + obraji bucălați + buze cărnoase și roșii + bărbiță mică și expresivă. Astea toate-s pentru fanii de pe Facebook. Noi, cei care i-am fost alături în fiecare secundă a vieții lui, știm că cel mai frumos lucru la Toma e zâmbetul mereu la vedere, voioșia și bunătatea pe care și-o pune pe tavă în fața oricărui străin. Cred că numai de la mama lui a moștenit abilitatea de a se face plăcut...
Aproape că-i inutil să vă spun că soțul a trebuit să facă loc tatălui, colegul a trebuit să mai îngroașe obrazul la muncă, că fiul a sunat la bunici să-i cheme-n ajutor, că prietenul n-a mai avut timp de bere, că vecinul nu și-a găsit timp pentru ședințele de bloc.
Nu știu ce l-am învățat eu pe Toma (cum se zice, "copiii cresc și fără părinții lor"), dar ştiu că băiatul meu m-a învăţat să nu mai iau lucrurile ca şi cum mi s-ar cuveni, să înţeleg că ia ceva timp până înveţi să te ţii pe picioare, dar că n-ai altă opţiune decât să te ridici şi să o iei de la început.
4 Comentarii
@Flori: mulţumesc pentru gânduri şi aprecieri. când ai ceva frumos (şi autentic) de povestit, cuvintele se rostogolesc singure...
Diana