Povestea satului

La Muzeul Satului Valcean ajungi cu autobuzul ETA nr. 7, cum te duci inspre Bujoreni. E asezat strategic, la iesirea din Rm. Valcea, asa cum te-ai astepta de la orice... sat. Daca nu stii exact la ce statie sa te dai jos, nu-i nimic, valcenii care merg cu autobuzul asta sunt de treaba si-ti vor arata din timp. Indiferent prin ce poarta intri (are doua, daca nu chiar trei intrari), nu simti nici o clipa ca respiri aerul unui muzeu, ci al unui sat fara caini si fara locuitori. Te desparte doar un gard (fiecare cu modelul lui) de casele cu usi de fier ferecat, de-o parte si de alta a potecii principale.

Am intrat fara sa platim bilet, fara sa ne opintim in vre-un zavor, fara sa ne intrebe cineva de ce-am venit "sa deranjam mortii". Poate de-asta experienta a fost autentica si totala: am strabatut in voie un muzeu in aer liber, insotiti doar de murmurul greierilor, de mirosul garofitelor si de zumzetul bondarilor grasi care le dadeau tarcoale. Uneori, raspundeam unui trecator care ne dadea binete cu un suras sau isi ducea mana la palaria de paie.

Casele, frumoase si intelepte ca bunicii care stau pe prispa sau cu coatele pe gard, asteptand sa vada ce venetici calca poteca din fata portii, sunt pline de lumina si de iarba ce asteapta lama rece si grea a cosasului. Vechi, tacute, hatre si cu lemnul ars de soare.