Coaliţia anti-familie

Sun la o agenţie de închiriat ca să vizionez o casă pe care-am zărit-o online şi pare destul de curată să poată fi numită „locuinţă”. Domnul de la telefon se asigură că lucrez (deci am bani), mă întreabă cum mă cheamă (numele meu de familie nu îi pică tocmai bine) şi sunt chestionat câte persoane or să stea în casa respectivă.

- O familie de trei persoane
- A, îmi pare rău, proprietarul nu vrea copii în casă (ce chestie, şi eu care credeam că e un avantaj ca o familie să stea în casa ta)
- Şi dacă scap de copil mă primeşte?
- (încurcat) Cum o să faceţi asta?

(*facepalm!)

Îl las să râdă neconvingător (după ce-i spun că a fost o glumă amară) în timp ce-mi povesteşte cum proprietarul a avut “experienţe neplăcute” cu copiii în trecut şi nu mai apuc să-i spun ce copil cuminte şi bun e Toma că-mi închide telefonul. Credeam că părinţii plătesc dacă face copilul ceva, aşadar… care-i baiul? Doar nu încheie contract cu fi-miu, nu?

Dacă deja nu v-aţi făcut o imagine,  în UK doar bunăstarea proprietarilor contează (şi a agenţiilor care lucrează pentru ei), iar chiriaşii sunt doar tonomate de (mulţi) bani. Nu mi-am dat seama până acum că să ai un copil, o familie, e un handicap mai degrabă decât un avantaj.

PS: Asta s-a întâmplat azi, după ce ieri am fost anunţat că proprietatea pe care urma s-o închiriem (pentru o sumă astronomică!) şi pentru care plătisem deja un avans să o „reţinem” nu mai e de închiriat din „motive de familie” (a se citi că “aşa vrea muşchii” proprietarului, nu i-a convenit preţul pe care i l-am oferit, faptul că suntem români, că nu ne mutăm pe loc, “pentru că” Brexit sau, iată, că avem un copil).

(31 martie 2017 / Portsmouth)