29 august 2011

nea' Radu

Așa-i ziceam dirigintelui din liceu. E la timpul celor care nu mai sunt pentru că, azi dimineață, un mail al fostei noastre profesoare de lb. română îmi spunea că a murit. Tăcere... O lungă și apăsătoare tăcere. Nea Radu avea în jur de 70 de ani și, în urmă cu vreo zece, ne dăduse niște lecții de viață, din care, firește, a învățat fiecare cât a putut...

Sunt în metrou și mă duc spre casă, deși mi-aș dori să fiu la Brăila zilele astea, să le pot arăta celor care-l vor duce la groapă pe dirigu' că a însemnat ceva pentru noi în cei patru ani de Bălcescu (deși la mine au fost doar ultimii trei...). Amintirile dau năvală în emisferele cenușii: îmi aduc aminte că a fost cel care m-a primit în clasa lui, după o vară de meditații la info (eu venind de la o clasă de fizică - chimie), apoi îmi vine în minte tabăra de la Negrești Oaș unde-a avut grijă de noi ca un părinte cu mintea destupată (deși unii dintre noi nu știu dacă mai știu altceva în afara palincii cumpărate de la oșeni). Îmi mai amintesc de nea Radu când într-a 12-a unul dintre colegi a venit la școala beat rău de tot și el l-a trimis acasă, autoritar și grijuliu, cum îl știam, gest care l-a blagoslovit pe acesta cu absolvirea liceului în loc de exmatricularea care era scrisă pe toți pereții cancelariei...

Au trecut anii, am luat bac-ul, am făcut o școală post-liceeală (care m-a ajutat să rămân cu mintea limpede), au urmat patru ani de facultate, cu profesori deosebiți, dar dezinterați de "materia primă". Acum, la 32 de ani, pot să zic că nea Radu a fost singurul om care ne-a învățat cum să abordăm cea mai dificilă materie: viața. Îmi amintesc și acum privirea lui pe deasupra ochelarilor când te suspecta că vrei să-l "traduci", guma de mestecat care-i ținea loc de țigară, de borseta din piele în care avea actele Daciei 1300 din fața cancelariei, de cele trei (!!!) laboratoare de informatică pe care le-a făcut în liceul ală (în fiecare an scria km de documentație pentru diferitele proiecte de sponsorizare la care aplica), de atitudinea relaxată pe care ne-o insufla de fiecare dată când îl știam de partea noastră. Eram ai lui, era al nostru! Mai țin minte cum ne ținea la laboratorul de info peste ore, cum ne izgonea de acolo când n-aveam chef de orele de mate și de fizică (dar ne păsuia când chiuleam de la sport sau română).

Deși avea în jur de 60 de ani, nea Radu era viu, era cool, era relaxat, era open-minded. Prin tot ce făcea ne transmitea, cu atitudinea celui care știe că viața începe cu el, că noi facem ca lucrurile să existe, că spatele drept se ține de la vărste fragede, că viața nu poate fi luată altfel decât personal... N-avea niciodată ezitări, doar momente de diplomație. Noi, elevii lui, simțeam respectul celorlalți profesori pentru el, nu pentru că ar fi fost vreo somitate într-ale informaticii (nu era), ci pentru verticalitatea și determinarea lui. Și pentru noi, elevii lui, lupta cea mare era să nu-i facem probleme, dacă se poate să fie mândru de noi, așa cum doar un părinte poate fi mândru de progenituri.

"Urmează stația Crângași cu peronul pe partea dreaptă" mă anunță doamna cu voce un pic isterică și mă grăbesc să cobor ca să n-o supăr și mai tare. Dirigintele nostru i-ar fi spus vreo două dac-ar fi întâlnit-o sau poate ar fi râs de ea, așa cum făcea când era binedispus. Dar, toate astea, sunt la trecut...

5 comentarii:

elisav spunea...

io, vasile
mah, să mor dacă reţin vreo lecţie de viaţă de la omul ăsta. Îmi aduc aminte cum rotunjea numărul absenţelor la sfîrşit de an; îmi aduc aminte că m-a cadorisit cu un 9 la purtare pentru că nu am încercat să motivez nici măcar verbal cele nuştiucîte absenţe nemotivate care mă făceau dupe legea şcolii drept meritoriu de nota respectivă. Ducă-se nota, nu are contează. Mă amuza numai genul de reacţie care probabil alimenta în el o idee de dreptate. Ţin minte că erea un om ok, că scria frumos, că desena sublim scheme logice şi algoritmi pe tablă. Şi mai ţin minte că a făcut o criză de nervi cînd l-a auzit pe unu' spunînd "nea radu". Crezi că a tresărit şi acum?! Io sper că da.

Alexandru Zaharia spunea...

am început cu "ne dăduse niște lecții de viață, din care, firește, a învățat fiecare cât a putut..." tocmai pentru că nu toţi l-am perceput la fel pe dirig. cât despre criza de nervi pe care-a avut-o când i-a spus X nea Radu... eu unul nu-mi aduc aminte. e posibil sa fi fost un episod in clasa a 9 a (cand am lipsit motivat) sau pur si simplu m-a lasat memoria (n-ar fi prima oara). în orice caz, aducerile-aminte pe care le deţin sunt frumoase, după cum vezi, şi, din nefericire pentru mine, prea multe n-am mai avut de învăţat de la alţi profesori (într-ale vieţii, fireşte). chiar aş fi vrut să-l revăd. ti-am spus că mi s-a părut că-l văd într-un autobuz, într-o iarnă, purtând căciula aia de nurcă, dar mi-a fost jenă să-l interpelez (eram prin primii ani de facultate)? evident, nu era el...

elisav spunea...

tată,
pe mine mă ... nici nu ştiu cum să spun... deranjează (cuvînt cam tare, de fapt mi se rupe conceptual) deci rămîn la "mă amuză" că omul a trăit încă 15 ani în Brăila, timp în care ai trecut prin oraş de un milion de ori, fix la fel ca mine şi ca toţi cei care se umplu acum de lacrimi pe cartea meclelor şi care se lamentează că nu au mai apucat să îl vadă pe nea radu respirînd. Adică, vreau a spune, ce te costa să îl revezi în toţi aceşti ani?! Cu siguranţă nu contextul vieţuirii, la urma urmei nu am fost niciodată atît de ocupaţi. Părerea mea e că pur şi simplu nu ne-a păsat. Iar dacă nepăsare e, nu pricep de unde val de amintiri şi lecţii de viaţă valorificate postmodern şi postmortem.
Da, e fix dreptul meu să nu văd lecţiile de viaţă ale omului, aşa cum e al tău să le vezi. Fractura discursivă vine din "din care a învăţat fiecare". Lasă-ne şi ne lasă pe fiecare să ne decantăm lecţiile, că au fostără de viaţă sau de info.
Nu, criza a fost în a 12a, fix în clasă, poate erai absent, oricum, un mare spectacol, o adevărată capodoperă, în care regretul omului era că dăduse o mînă amicală nouă tuturor şi primise înapoi un "nea radu" pe care l-a văzut fix ca pe o insultă, nu ca pe un ... alint?! hahahaha
Deci vezi bine că omul tre să moară sau să ne caute (şi cazul cu profa de română e relevant pe acelaşi (ş)palier) ca să reînnodăm oarece poveşti.
Mă ierţi, dar nu văd decît o romanţare forţată a unei morţi de altfel anunţate. Să fie cu bine şi cu ţărîne uşoare, eu sincer sper se fi scandalizat în continuare la auzul lu nea radu, nea radu. Şi la regretele tardive, generate de context.

Alexandru Zaharia spunea...

uau... câtă risipă de biți și bytes! e o vorbă care zice că numai "proștii nu-și schimbă părerile" (asta referitor la "ai trecut 15 ani prin Brăila fără să-l vizitezi"). poate că, la 32 de ani, m-au apucat nostalgiile - după liceu, după nea Radu, după profa de română, după unii, după alții. așa-s eu, mai soft in the middle, la vârsta asta. suspiciunea de ipocrizie de care zici, printre rânduri, nu cred că-i justificată, dar asta-i doar părerea mea... asa simt ACUM, la 10 ani de la terminarea liceului, după ce s-au decantat niste lucruri în mine. dacă m-ai fi întrebat ceva despre profii (nea Radu, included) din liceu la un an - doi după ce-am luat bac-ul, ti-as fi răspuns că-mi sunt indiferenți (unii), iar altora le-aș pune piedică pe stradă (profa de geografie și Gavril, of course...).

(re)întâlnirea cu profa de română, mai bine spus gestul pe care l-a făcut lăsând o urmă pe blogul ăsta, mi se pare cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple la vârsta asta - e așa de relaxant să vorbești cu un om pe care-l (re)descoperi și care-i stess free și are cu totul altă viziune asupra vieții decât cei din jurul tău. revederea cu profa a fost un soi de back in time (ca să nu-i spun back in the good times - că așa sunt vremurile alea, comparativ cu astea) pe care încă-l mai savurez. cum aș fi putut trece prin Brăila, pe la liceu, să intreb de diriginte, "aaaa... nu mai e la liceu? dar unde stă? păi să mă duc la el acasă,atunci...". am avut (s-ar putea să mai am) complexul elevului fată cu profesorul - rareori viețile ni se întrepătrund altfel decât într-o sală de clasă. omul vine, îți dictează ceva, dacă ai noroc, poate mai înveți pe lângă lecție de la el / ea, și... pe-aici ți-e drumul! nu e nimic de mirare în asta, AȘA stau lucrurile.

eu chiar cred că nea Radu (fie că-i plăcea sau nu apelativul), a fost mai ok decât vasta majoritate a profesorilor din liceu. pe mine m-a suținut și când am vrut să fac radio în liceu și când am vrut să fac CNNB-istu. si cred în continuare că nu puteam să avem un diriginte mai destupat și mai implicat decât el. părerea mea, nu da cu "piatre"... dă cu vorbe, da' dă încet în taste, că și astea "doare"!

ps: eu mai mult de-atât nu mai comentez, te las pe tine...

elisav spunea...

ok, păi singur nu voi vorbi
mai ales că tot ce am spus e că o lacrimă tardivă e atît, o lacrimă tardivă, şi că nu înseamnă nimic pentru nimeni, doar pentru posesor
hai pa