nea' Radu

Așa-i ziceam dirigintelui din liceu. E la timpul celor care nu mai sunt pentru că, azi dimineață, un mail al fostei noastre profesoare de lb. română îmi spunea că a murit. Tăcere... O lungă și apăsătoare tăcere. Nea Radu avea în jur de 70 de ani și, în urmă cu vreo zece, ne dăduse niște lecții de viață, din care, firește, a învățat fiecare cât a putut...

Sunt în metrou și mă duc spre casă, deși mi-aș dori să fiu la Brăila zilele astea, să le pot arăta celor care-l vor duce la groapă pe dirigu' că a însemnat ceva pentru noi în cei patru ani de Bălcescu (deși la mine au fost doar ultimii trei...). Amintirile dau năvală în emisferele cenușii: îmi aduc aminte că a fost cel care m-a primit în clasa lui, după o vară de meditații la info (eu venind de la o clasă de fizică - chimie), apoi îmi vine în minte tabăra de la Negrești Oaș unde-a avut grijă de noi ca un părinte cu mintea destupată (deși unii dintre noi nu știu dacă mai știu altceva în afara palincii cumpărate de la oșeni). Îmi mai amintesc de nea Radu când într-a 12-a unul dintre colegi a venit la școala beat rău de tot și el l-a trimis acasă, autoritar și grijuliu, cum îl știam, gest care l-a blagoslovit pe acesta cu absolvirea liceului în loc de exmatricularea care era scrisă pe toți pereții cancelariei...

Au trecut anii, am luat bac-ul, am făcut o școală post-liceeală (care m-a ajutat să rămân cu mintea limpede), au urmat patru ani de facultate, cu profesori deosebiți, dar dezinterați de "materia primă". Acum, la 32 de ani, pot să zic că nea Radu a fost singurul om care ne-a învățat cum să abordăm cea mai dificilă materie: viața. Îmi amintesc și acum privirea lui pe deasupra ochelarilor când te suspecta că vrei să-l "traduci", guma de mestecat care-i ținea loc de țigară, de borseta din piele în care avea actele Daciei 1300 din fața cancelariei, de cele trei (!!!) laboratoare de informatică pe care le-a făcut în liceul ală (în fiecare an scria km de documentație pentru diferitele proiecte de sponsorizare la care aplica), de atitudinea relaxată pe care ne-o insufla de fiecare dată când îl știam de partea noastră. Eram ai lui, era al nostru! Mai țin minte cum ne ținea la laboratorul de info peste ore, cum ne izgonea de acolo când n-aveam chef de orele de mate și de fizică (dar ne păsuia când chiuleam de la sport sau română).

Deși avea în jur de 60 de ani, nea Radu era viu, era cool, era relaxat, era open-minded. Prin tot ce făcea ne transmitea, cu atitudinea celui care știe că viața începe cu el, că noi facem ca lucrurile să existe, că spatele drept se ține de la vărste fragede, că viața nu poate fi luată altfel decât personal... N-avea niciodată ezitări, doar momente de diplomație. Noi, elevii lui, simțeam respectul celorlalți profesori pentru el, nu pentru că ar fi fost vreo somitate într-ale informaticii (nu era), ci pentru verticalitatea și determinarea lui. Și pentru noi, elevii lui, lupta cea mare era să nu-i facem probleme, dacă se poate să fie mândru de noi, așa cum doar un părinte poate fi mândru de progenituri.

"Urmează stația Crângași cu peronul pe partea dreaptă" mă anunță doamna cu voce un pic isterică și mă grăbesc să cobor ca să n-o supăr și mai tare. Dirigintele nostru i-ar fi spus vreo două dac-ar fi întâlnit-o sau poate ar fi râs de ea, așa cum făcea când era binedispus. Dar, toate astea, sunt la trecut...