Facerea de bine… (arhiva Din Taxi)

Vine comanda. De la unul din spitale trebuie să iau o duduie. Mă grăbesc să ajung acolo, și, la intrarea principală, o femeie la vreo 30 - 40 de ani (am decis că-i cel mai bine să le dau o plajă cât mai mare de vârstă, pentru că mi-e imposibil să spun corect vârsta). Deschid portiera, se așază pe scaunul din stânga mea, mă asigur că-i persoana potrivită și plecăm, nu înainte de a afla destinația. La prima curbă ceva mai strânsă, o văd cum se apucă cu mâna de mânerul din plafonieră, se cambrează, icneste… o doare ceva. Mă uit la ea - nu schițează nici un gest. Îi „respect tăcerea”, nu o întreb nimic, dar realizez că trebuie să merg ușor și acționez ca atare… la fiecare denivelare, la fiecare curbă, la fiecare semafor, la fiecare frână, sunt atent să creez clientei un disconfort cât mai mic. “Silence like a cancer grow”, vorba cântecului - refuzăm să comunicăm unul cu celălalt. Ajungem, în final, la destinație. Sunt mulțumit că nu am zdruncinat-o prea rău, evident, are dureri. Cursa face 4,90. Îi dau înapoi cei 10p, îi ia, se dă jos din mașină, fără să zică nimic, ținându-se de burtă. Aș paria că a fost la spital pentru vreun chiuretaj, dar o să ziceți că sunt cârcotaș. Poate a fost vreo apendicită… Nu contează prea mult.

Ce contează - și m-a uimit, vă spun drept - este lipsa de umanitate din unele ‘personaje de poveste’: ok, nu-mi lași 10p ciubuc, că deh, ești sărman… dar te doare gura să spui un „mulțumesc”? La urma urmei, trebuia să fiu nesimțit și să nu-mi pese de durerile ei, atâta timp cât nu mi-a cerut să merg mai încet sau ceva de genul ăsta. Lume multă, oameni puțini…

Foto: Cătălin Tudosă / Portsmouth

(13 noiembrie 2012)