Repetiții pentru o lume mai bună

Joi seara, trecut de ora 19. Scena sălii de festivități a Colegiului Național ”Gheorghe Lazăr” e animată de membrii Trupei de teatru AS. Efervescenți, joviali, puși pe glume, liceenii umplu sala cu zumzetul lor. Măști negre le ascund identitatea pentru ca personajele scenariilor scrise chiar de ei să poată să-și manifeste existența efemeră.

Agitația de pe scenă este controlată, din fața laptopului, de către regizoarea Iulia Rugină. Sunt date indicații de scenă precise, veselia e întreținută mocnit, toate simțurile sunt ”ciulite”, se respiră actorie. După ce recită Matei, se aude muzica – și toți încep să danseze într-o mișcare browniană pe ritmuri rave.

”Stop!”, strigă regizoarea. Toți sunt în poziție de ”freeze”, mai puțin Daria, care-și ridică masca și își spune replicile: ”Hai, plânge-te...”. Regizoarea intervine: ”După ce se aude ceasul tic-tic, tic-toc, vă așezați în poziție de somn, sunteți înainte de examen... Cine trebuie să se culce, se culcă. Ești OK Mara să adormi acolo?”.

”Tic-tic, tic-toc, mai lent, nu vă grăbiți”, îi ghidează, bătând din palme, regizoarea. Tinerii chicotesc. Sunt plini de energie. ”Dormi, Maia, mâine ai examen!”, se aude din afara scenei.

Vine rândul lui Iris să-și dezvăluie chipul și să lase personajul să-și spună, emoționată, oful: ”Mi-e teamă să mă culc...”. Câțiva liceeni stau întinși pe jos, ca și cum ar dormi, alții se sprijină de banca din spatele scenei, fac glume șoptite și-și dau coate. În fața scenei discursul e grav, scenariul la fel, dar e totuși o joacă.

Ilinca tresare din somnul prefăcut și începe monologul clar și răspicat: ”Am stins lumina. Am luat două pastile de melatonină”. Apoi, numără: ”O oaie, două oi...”. Râsete. ”Nu merge cu oile. Un porc, doi porci...”. Și gândul o duce la personajul Lică Sămădăul din ”Moara cu noroc”. Din spate, o voce de fată vine cu un sfat regizoral. Din altă parte a scenei se mai aude încă unul.

Iulia Rugină, vădit încântată, exclamă: ”Sunteți niște genii! Așa facem...”. 

”E târziu. Trebuie să mă culc”, spune Mara, ridicându-se în picioare. Pentru o clipă a uitat replica. ”Gata! Mi-am adus aminte!” - și continuă perorația. Ce poate fi mai satisfăcător decât să-ți citești pe scenă propriile replici, să-i dai o coastă proprie și personală personajului făurit din niște cuvinte?

”Îmi place cum ai interpretat”. O încurajează regizoarea, căreia îi mai vine o idee. Își ia repede laptopul și urcă pe scenă. Urmează alte indicații, sugestii, tatonări. E larmă. Toată lumea ia parte la ”facerea” spectacolului, fiecare după puterile lui. 

”Măcar atât știu... Doar atât știu? Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică... Știi cât știi și o să fie bine”, oftează, într-o interpretare fără cusur, Katia. La finalul replicilor, își desface brațele, desprinsă parcă dintr-o scenă din Titanic, și se lasă ușor pe spate, ca într-o visare. În spatele ei face un pas mare înainte Ionuț, gata s-o prindă. Frumos exercițiu de încredere!

”Bravo! E foarte mișto”, se entuziasmează Iulia, care se pierde printre liceenii dornici să interpreteze cât mai bine scenetele.