iCaragiale

Ion Luca Caragiale la teatrul radiofonic. Recunosc ţignalul personajelor lui nea Iancu de la o poştă, dar încă nu mă prind care-i "bucata" din care actorii recită. Oscilez, supărat pe memoria mea scurtă, între "Un pedagog de şcoală nouă" şi "Lanţul slăbiciunilor". Când personajul principal începe a alerga prin oraş, din caleaşcă-n caleaşcă pentru a aflat numele elevului care "musai-i să treacă clasa", îmi pun rânjetul la vedere şi votez pentru "Lanţul...". Frumos, foarte frumos şi la fix Caragiale, genial cum l-am cunoscut prin liceu, dar ce ne facem cu interpretarea? Intonaţia "monşerilor" sunt de o liniaritate şi o zdrenţăreală verbală soră cu sporovăială de la birt. Singurele cuvinte pe care junii le declamă cu patos şi cu o oarecare familiaritate sunt apelativele folosite de profesor la adresa elevului certat cu "educaţiunea" - dobitocul, pramatia, animalul. Mă uit la ceas şi întind pasul spre altă piesă, la fel de prost jucată...