emigrare humanum est

Va scriu in acorduri de cozi de seminte scuipate pe caldaram insotite de rasete isterice, pe la ora 11 noaptea, undeva in Giulesti. Eu sunt in casa mea, ei pe strada lor, vis-a-vis de balconul meu... In fundal, un chef cu manele...

In ultima vreme, un topic apare tot mai des pe bloguri, pe net, in discutii, in mintea mea: emigrarea. Nu, nu am renuntat la emigrare, chiar daca incerc sa-mi fac un rost aici. E normal sa fie asa, cred. Mi-am consumat putinele economii la renovarea casei, vreau sa pun si niste mobila in ea, sa fie frumoasa, sa pot veni de la serviciu si sa-mi intind picioarele pe canapeaua din sufragerie, sa-mi torn un pahar de bere rece si sa ma uit la tv...

Si totusi... emigrarea. Cel care a zgariat un pic coaja fenomenului se pare ca a fost Adrian Stanciu, un individ foarte bine vazut in meseria lui (ceva cu training, HR, PR si alte alea). Omul anunta pe blogul lui ca-si ia nevasta si fata si pleaca undeva la tara. In Franta... Acolo o sa stea la un mic conac, deci nu banii erau problema aici, nu? Anyway, azi am vazut un post in care-si motiveaza cumva decizia si, foarte lucid, se gandeste la posibilitatile de reusita / nereusita intr-o tara straina.

Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, așa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deși le mulțumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată.

Mihnea Maruta a scris si el despre anuntul de mutare in Franta al familiei Stanciu. Mai exista emigrare dupa 35 - 40 ani? Cititi, mai ales, comentariile...

Andix, la 2 ani de cand a scapat din RO, a pus si el un post despre conditia emigrantului care-a avut curaj sa faca pasul peste granita si incearca sa-si aline dorul. Cu manele, uneori...

Cum spuneam la inceput, oamenii pleaca; mai departe sau mai aproape, mai devreme sau mai tarziu, cu totii suntem datori cu o plecare... Nu mai e nimic rusinos sa te reintorci in tara (desi nu vad nici un motiv sa o faci), de cand suntem cetateni europeni. Aud ca si cei care au manelizat tara asta si au infectat-o cu prost gust si mitocanie s-au saturat si ei si au inceput sa dea volumul mai tare la manele prin Monte Carlo. Suntem, asadar, intr-o faza avansata de putrefactie sociala: ceva de genul, cu totii ne cacam pe scara blocului, dar doar unii dintre noi au curaj / le pute suficient de tare incat sa iasa din bloc, la aer...