Le Prince Paysan

Ascult, de două zile, niște podcasturi la care este invitată o doamnă academician (octogenară, probabil) de la care aflu niște lucruri din viețile românilor din ultimii 200 de ani pe care, spre eterna și fascinanta mea rușine, nu le știam până la vârsta asta (aproape) înaintată.

Totodată, îmi dau seama că ultimii reprezentanți ai high-life-ului românesc (aș zice chiar, bucureștean) care vin din regalitate, trec prin comunism (aș zice chiar, neelegant) și se cocoață în vârful grămezii sociale post-revoluționare (aș zice chiar, capitalist-sălbatică) au o destul de evidentă carență... morală.

Așadar, trăind printre bolșevici și comuniști, și Măriile lor s-au „descurcat” ca toți proletarii: mai o găină (furată de alții), mai o smântână (plătită cu te miri ce troc), mai un kent, mai niște hăinuțe aduse de-afară (că doar nu era să se piardă-n mulțime) - doar că pe ei nu-i pasiona, ca pe mojici, supraviețurirea, cât păstrarea blazonului. Adică ăia fără blazon furau „de la Stat” (adică de la nimeni) și deveneau „dealerii” vițelor nobile. 

Moralitate? Pe burta goală? S-avem pardon...

Și totuși, există niște modele de români care mi se par mai valide dpdv moral, care vin din aceleași vremuri, doar că-n ele s-a mai tras și cu tunul (pe la 1907) - anume, moralitatea trăită de către țăranii mijlocii (atenție, nu orice fel de țărani!), care nu erau nevoiți să „se descurce” cu „găini furate de la Stat”. Cum stă treaba la sat? Fix pe dos decât la Capitală.

„Ţăranul autentic şi mijlociu este omul cumpătării. Această cumpătare se întrevede în gesturi, în îmbrăcămintea hieratică şi milenară, adecvată trupului pieritor şi timpului lipsit de vremelnicie, în vorbirea cu tîlcul proverbelor. Ţăranul nu face taifas sau conversaţie decît duminica, în zilele sărbătorilor speciale, la nunţi şi la botezuri. Conversaţia salonardă sau sporovăială neîncetată sugrumă meditaţia şi munca atentă.” (Petre Pandrea, „Brâncuși. Amintiri și exegeze”, Ed. Vremea, 2009)