Mihail Radu Solcan, profesorul meu

Încă nu-mi vine să cred că citesc jurnalul lui Mihail Radu Solcan, profesorul care a fost cel mai apropiat sufletului meu, în timpul celor patru ani petrecuți la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Facultatea exilată (de la Drept, în Grozăvești) n-a dus niciodată lipsă de personalități, însă profesorul Solcan nu știa să fie altfel decât popular: ne întâmpina cu un zâmbet blând, era disponibil pentru toți studenții și ne ridica mereu mingea la fileu, doar-doar ne-o convinge să săpăm mai adânc, să vedem dincolo de responsabilitățile... școlare.

Cum ar fi spus Țuțea, domnul profesor Solcan era „greu de erudiție” - citeai CV-ul dânsului și, dacă erai slab de înger, picioarele ți se transformau în stană de piatră. Înțelegeai ad hoc către ce poți tinde, ”how high is the sky”! În același timp, de la dânsul am aflat că spălatul vaselor poate fi relaxant (pentru că-ți oferă un respiro de reflecție), că „punerea pe gânduri” este un proces bilateral (maestru - discipol), că hârtia folosită pe-o parte mai câștigă înc-o viață atunci când o rupi în patru părți egale pe care le transformi în fișe de lectură, că una dintre cele mai rușinoase apucături ale unui intelectual este să aibă... certitudini.

Am aflat de pe FB de boala și prematura sa dispariție (la doar 57 de ani), când eram în Anglia. Așa cum facem îndeobște, m-au cuprins regretele. Regrete că n-am fost în stare, în cei opt ani de când acceptase să fie profesorul îndrumător al lucrării mele de licență, să-l revizitez și să-i strâng mâna.

Vă mulțumesc, domnule Profesor! 😇

„ Am avut chiar o dorință vie de a ajunge „un bătrân” (înțelept, se zice). Acum pot să joc rolul acesta pentru care m-am pregătit o viață, dar n-aș putea spune că sunt fericit.” (22 martie 2008)

Mihail Radu Solcan, „Vremuri noi, vremuri vechi”, Editura ART