Occupy my Opel

Cum reacţionezi când doi câini de talie medie dau buzna în maşina ta şi se instaleaza confortabil pe bancheta din spate, alături de copil? Faci o faţă acră spre "stăpânii" lor sau mori de râs. Depinde cum priveşti viaţa...

Spuneţi-le cum vreţi: câini, căţei, cuţu-cuţu. În afară de Kara, căţeaua cumnaţilor mei, nu cred că m-am ataşat vreodată de vreun lătrău. Motivul e destul de uşor de intuit: mi-e frică de ei. Nici cu ea nu m-aş fi împrietenit atât de uşor dacă n-ar fi unul dintre "lupii" care-ţi sar in braţe sau încearcă să-ţi lingă urechea, bucuroasă că ai (re)venit în vizită la ea. Şi, cum ştim cu toţii, animalele astea de companie (unele-şi ţin singure companie, pe străzile Capitalei) simt "frica omului". Asta-i prima lecţie pe care-o înveţi, copil fiind, când intri în curtea cuiva, târându-te lipit de peretele casei şi cu ochii ţintă la balele jivinei gata să rupă lanţul.

După o plimbare cu "infantul" prin parc, singurul lucru care crezi că ţi se poate întâmpla când te pregăteşti să faci drumul înapoi spre casă e să năvălească doi câini în maşină, peste copil, pe bancheta din spate, defilând cu labele murdare pe toată tapiseria maşinii. Şi totuşi, asta mi s-a întâmplat! "Stăpânii" (cu ghilimele pentru că erau mai degrabă "prietenii" celor doi câini după cum NU răspundeau aceştia la comenzi) nu ştiau cum să scoată dulăii din maşina mea: îi rugau frumos, în timp ce se dojeneau unul pe celălalt. Cred că a fost o premieră şi pentru ei.

Aşadar, "situaţiunea" se prezenta în felul următor... Toma (1 an şi 3 luni), stătea în scaunul de maşină şi era foarte încântat de compania patrupedelor adulmecătoare. Nico (ceva mai mulţi ani decât Toma) râdea cu gura până la urechi. Eu ("too old for this shit") încruntat, nervos, supărat pe lipsa lesei de pe grumazul câinilor. Intruşii (iertaţi-mă, nu am reţinut nici numele, nici rasa lor... doar culoarea - un soi de maro) erau foarte încântaţi de Opelul Astra model 2008, cu miros de copil mic. Aş vrea să vă spun că "cei mai buni prieteni ai omului" s-au dat repede jos din maşina mea, dar n-o fost chiar aşa. Groaza pusese stăpânire pe "stăpâni", ilaritatea pe Nico şi Toma, joaca pe căţei, dracii pe mine. A trecut o veşnicie şi un sfert până când bipezii au recuperat patrupezii; şi eu maşina.

Ne-am despărţit "cordial": ei cerându-şi scuze, eu încăpăţânâdu-mă să nu afişez un zâmbet de "nu-i nimic", Nico şi Toma, stergându-şi lacrimile... de râs. De-abia când mi-am pus centura am realizat că am ratat o şansă bună de a face haz de necaz.