fotozaharia

Ca orice demers inovator căruia-i dau lăstarii la noi în ţară, nici începutul radio-ului nu a fost unul lin şi lipsit de provocări legate cu precădere de lipsa de experienţă a celor care lucrau la radio - un domeniu complet nou pentru români, dar foarte popular în America şi Europa - şi a celor dispuşi să investească (timp, talent, energie) în noul mijloc de diseminare a informaţiei.
Cu timpul însă, elita românească a perioadei interbelice - recunoscând "fenomenul radio" - a ajuns în studio-urile Radiodifuziunei Române pentru a ţine obişnuitele prelegeri din aulele facultăţilor şi din faţa maselor electorale în faţa unui... microfon.
Dintre personalităţile vremii, oratorul desăvârşit și spiritul neobosit al politicii și culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului (ales pe sprânceană la începutul anilor '30 - doar cei cu "dare de mână" şi status social bine conturat primeau autorizaţie pentru instalarea unui staţii de recepţie). În cadrul "Universităţii Radio", iniţiativa care reunea în jurul microfonului numele cele mai mari pe care cultura şi spiritualitatea românească le-a avut în cea mai prolifică perioadă istorică a ei, cea interbelică, profesorul Iorga îşi ţinea prelegerile.
Cel mai mare poligraf al românilor (peste 1.200 de volume şi 25.000 articole) era acum în postura de orator "pe întunerec", conferinţele acestuia fiind imediat recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale”, datorită problematicii pe care acesta o ataca de fiecare dată când ajungea în studio-urile de pe Str. General Berthelot. Teme precum cele intitulate „Ce este o naţiune?”, „Adevărata civilizaţie”, „Drept şi morală la români” sau „Noi hotare” arată implicarea, fie și numai prin intermediul undelor herțiene, în „educația poporului român”.
Primele emisii au avut loc început încă din 1929. Marele Iorga ajungea la porțile radio-ului înconjurat de un alai format din admiratori, studenți și susținători politici. Uneori (atunci când venea fără un text scris) îl însoțea prietenul și stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecții ce urmau să vadă lumina tiparului mai târziu (în 1936 apărea primul volum din „Sfaturi pe întunerec”). Personalul de la prezentare (însărcinat cu primirea, conducerea în studio și plătirea onorariului) îl conducea la „vorbitor”, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde excelentul orator își făcea numărul de „magie”. Admirația celor din cabina tehnică sau a altor colaboratori ai radio-ului care întâmpla să fie prezenți („Cum poate, domnule, să vorbească de unul singur ?” era reacția dramaturgului Vasile Voiculescu) era întreruptă doar de momentul de încheiere, care avea loc cu mult după ce timpul alocat comunicării (între 15 și 22 de minute) era depășit. Faimoasele „paranteze” pe care N. Iorga era capabil să le facă în timpul expozițiunilor sale funcționau după aceleași reguli și în cadrul conferințelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea unui subiect. La ieșirea din cabină, începea o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul său din antecameră, după ce Iorga rostea cu neuitatea lui graseiere, „Ei, dragă, mai erau multe de zis...”