Despre bătrâni, la orice vârstă

Mihnea Măruţă scria deunăzi un text emoționant despre părintele care te părăsește mult prea devreme în viață. Spunea că, odată cu venirea bătrâneții, „nu doar că ierţi mai greu, dar ţi se pune pata şi îţi sare ţandăra din lucruri tot mai mici”. 🤔

Experiența mea (recentă) cu bătrânii este un pic diferită. Ei nu doar că nu mai țin de ale lor cu dinții, dar au și-o vorbă șugubeață care-mi place foarte mult și ar putea să fie în ranița oricui se uită peste umăr după Moarte: „Nu ne mai certăm, că nu mai avem timp să ne împăcăm”. 😉 E un soi de amabilitate forțată de împrejurări, o renunțare la „spun și fac ce vreau” pentru a câștiga câteva minute de cordialitate sufletească cu celălalt.

Eu i-am descoperit recent pe bătrânii din viața mea și mă emoționează până la lacrimi grija lor pentru cei care rămân după ei (copii, nepoți, strănepoți, frați și surori, rude, vecini...). Știți ce mă întreabă mătușile mele (octogenare) când le sun? „Ce faceți? Sunteți bine?”. De-abia după ce le asigur că totul e „conform destinului” putem să o luăm pe câmpia verde cu vorba. Cât de diferte sunt discuțiile cu cei de seama mea (sau mai mari)! Ei nici după 30 de minute de conversație telefonică nu mă întreabă ce fac, cum o mai duc - nu se pot opri din a-mi spune cât de greu / bine le e lor.

Nădăjduiesc că bătrânețea nu vine doar cu durerile corpului, ci și cu multă, foarte multă îngăduință față de ceilalți, cu altruism cerebral, cu viziune și acceptare a locului tău în lume. În ciuda greutăților și a grijilor, bătrânețea nu trebuie privită ca o povară, ci ca un dar - nu ajugem toți... bătrâni.