29 iunie 2013

Povestea satului

La Muzeul Satului Valcean ajungi cu autobuzul ETA nr. 7, cum te duci inspre Bujoreni. E asezat strategic, la iesirea din Rm. Valcea, asa cum te-ai astepta de la orice... sat. Daca nu stii exact la ce statie sa te dai jos, nu-i nimic, valcenii care merg cu autobuzul asta sunt de treaba si-ti vor arata din timp. Indiferent prin ce poarta intri (are doua, daca nu chiar trei intrari), nu simti nici o clipa ca respiri aerul unui muzeu, ci al unui sat fara caini si fara locuitori. Te desparte doar un gard (fiecare cu modelul lui) de casele cu usi de fier ferecat, de-o parte si de alta a potecii principale.

Am intrat fara sa platim bilet, fara sa ne opintim in vre-un zavor, fara sa ne intrebe cineva de ce-am venit "sa deranjam mortii". Poate de-asta experienta a fost autentica si totala: am strabatut in voie un muzeu in aer liber, insotiti doar de murmurul greierilor, de mirosul garofitelor si de zumzetul bondarilor grasi care le dadeau tarcoale. Uneori, raspundeam unui trecator care ne dadea binete cu un suras sau isi ducea mana la palaria de paie.

Casele, frumoase si intelepte ca bunicii care stau pe prispa sau cu coatele pe gard, asteptand sa vada ce venetici calca poteca din fata portii, sunt pline de lumina si de iarba ce asteapta lama rece si grea a cosasului. Vechi, tacute, hatre si cu lemnul ars de soare.





















13 iunie 2013

... de vara

Suntem, toti trei, intr-un concediu prelungit in Romania. De doua saptamani stam la Rm. Valcea, cum se vede si din poze. Am venit cu trei valize pline cu doruri, intrebari, sperante de mai bine. Cum s-ar zice, cu sacul la pomul... hulit.

Asadar, cum se vede Romania din Romania cu ochelari de... Anglia? De neinteles, in continuare. Saracia nu poate explica, in definitiv, toate metehnele si derapajele cotidiene. "Trebuie ca mai e ceva".

Daca stai in casa, Romania-i tare primitoare: se mananca bine, la radio e muzica foarte buna si variata, vecinii (de la garsoniera unde stam) sunt linistiti - par sa nu aiba nevoie de nicio gaura prin pereti. Cand iesi afara, sa iei pulsul strazii, incepe delirul: te loveste caldura-n moalele capului, lumea furnica pe langa tine, e o mizerie haotica, aerul nu e respirabil. Si, peste toate, mai sunt si soferii...

Dimineata, toti trei mergand pe un trotuar ingust, in drum spre Gradina Zoo. Un Logan incetineste in dreptul nostru si...hop, se urca pe jumatate de trotuar, nu inainte ca Nico sa-l traga pe Toma deoparte si sa se fereasca din calea ciobanului. Ma uit lung la el, el se uita pierdut la mine, nu-i spun nimic. Are numar de MAI...

Seara, toti trei pe un trotuar ceva mai lat, venim din oras. Un Opel mare cat o zi de post vine spre noi, ruland pe trotuar. Ne dam cu totii din calea bolidului, mai pe langa perete. De data asta ma opresc, soferul cu sotie lasa geamul jos si-mi cer "scuze": "Iertati-ma ca v-am incomodat...". Ciobanul (cu numere de Galati) imi zice obraznic ca "doar n-am dat peste voi...". Plec si-l las sa-si pasca oile...

In rest, totul e cum am lasat acum un an: vanzatoarele - de orice - sunt prinse tot timpul in discutii metafizice despre ce-au mai gatit, lumea da peste tine pe strada, biciclistii impart trotuarul cu pietonii (desi au piste peste tot), 3 din 7 soferi vorbesc la telefonul mobil in timp ce conduc (1 din 7 da sms-uri), pe trecerea de pietoni treci doar cand vor soferii...

Nu, nu toti valcenii sunt asa. De pilda, soferul de pe maxi-taxi-ul care ne-a dus la Birsesti. Un domn la vreo 50 de ani, calm, calculat, un sofer PROFESIONIST. In maxi-taxi-ul lui m-am simtit in siguranta, confortabil si respectat. Sau anticarul de unde-am cumparat doua carti: tanar, aranjat, bine informat, "citit" si dispus sa ma ajute.