24 mai 2013

Dreaming of me...

Era vara lui '92 (sau '93) cand liderul "gastii" de la Campulung (un baiat mai mare, cu alte preocupari, cu acces la o lume mai buna) a venit intr-o seara din oras cu o insigna "handmade" pe care scria: "We are the family of Depeche Mode".  Desi de-abia incepeam sa invat engleza (de la televizor - la scoala faceam rusa si franceza - total neinteresant si nefolositor pentru lumea care incepea sa se contureze in jurul meu), m-am cam prins despre ce-i vorba. Lasasem de putin timp in urma jucariile - le schimbasem pe casete audio si jocuri video. Pentru ca tehnologia necesara jocurilor era prea scumpa, muzica a castigat teren cu fiecare album cumparat din piata (da, se vindeau langa tarabele de chiloti si sutiene). Adolescent fiind, trebuia sa-ti iei "efectele personale" si sa declari cu cine tii in razboiul genurilor muzicale (neutralitatea era aspru pedepsita de catre anturaj): erai rocker, rapper, fan Michael Jackson, fan Madonna, fan "muzica de la radio" sau... depesist (unii spuneau "depesar").

Cum radio-urile pareau sa nu fie convinse de succesul formatiei Depeche Mode, era greu sa "dai nas in nas" cu Dave Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher (habar n-aveam atunci de numele astea), pentru ca peste tot ascultai doar DJ Bobo si "Cassablanca". Stiu ca e greu sa va imaginati, dar pe-atunci internet aveau doar universitatile si file-sharing probabil ca faceau doar cei de la Pentagon. Cand au venit sa "ne bage si noua cablu in bloc", a iesit soarele si pe strada mea. MTV UK era singurul program din grila care ma interesa: acolo canta Depeche Mode!



Cred ca totul a-nceput cu "Strange Love", o piesa mainstream, care-a fost difuzata cam peste tot. Era 1993 si mi se parea ca eu (si doar eu) descoperisem o super trupa, o mega-formatie de care nimeni in jur nu parea sa stie ceva. De fapt, Depeche Mode scosesera deja o caruta de albume (Speak & Spell / 1981, Construction Time Again / 1983, Some Great Reward / 1984, Black Celebration / 1986, Music for the Masses / 1987, 101 /1988 si Violator / 1991) si avea fanatici peste tot in lume. A urmat "Personal Jesus" si "Enjoy the Silence". Cand intrebam ce gen de muzica canta astia, depesistilor li se umfla un pic pieptul inainte sa-mi confirme ca "astia au propriul gen!". Altii, ceva mai putin atinsi de microb, ii bagau undeva intre new wave si synthpop. Pe mine ma interesa mai putin doctrina si mai mult puterea vocii lui Gahan si a clapelor lui Fletcher. Si acum mi se ridica sufletul cand ascult inceputul la "Enjoy the Silence".

 
Desi n-am fost niciodata intr-una (la noi "la tara", la Braila, nici nu stiu daca a existat), bucurestenii veniti la bunici ne povesteau de "depesoteci" - un cuvant scos cu forcepsul si adaptat dupa "rockoteci" (locurile unde niste baieti si fete, cu plete, cu geaca de motor si multa vodca in nas se "mosheau" - un fel de body check). Mai stiu ca daca vroiai sa-ti faci o freza smechera ii spuneai frizerului: "Depeche, va rog...". Asta insemna cu perciuni lungi si lati, dar subtiri si parul pierdut la spate. Uneori, insa, iesea... "Bros" (o alta formatie de la inceputul anilor 90). Deh, unii frizeri nu depasisera nivelul de muzica populara. Oricum, nu cred ca cerea nimeni freza Michael Jackson sau... a la Dolanescu!

Prima caseta cu DM am cumparat-o, cum era de asteptat, din piata din Campulung. Iti alegeai caseta, ti-o probau (la un boombox Fisher sau la un deck Technics legat la niste boxe) si te duceai acasa unde aveai toate sansele sa realizezi ca pe panarama ta de radiocasetofon se aude ca dracu'. N-a fost cazul si cu albumul asta - era tras pe un RAKS Chrome, caseta buna, turceasca.

Evident, muzica era piratata; discografia era scrisa cu pixul negru pe o bucata de hartie, nici pomeneala de coperta. Era "Violator", albumul pe care-l consider, si acum, la 20 de ani departare, cel mai bun al formatiei. Au urmat "Speak & Spell" (tot scris cu pixul) si "Black Celebration" (piratata, dar cu coperta originala!), cumparate de la Braila. Sa ascult "New Life" si "Dreaming of Me" era, de fapt, un pas inapoi (vreo 10 ani, mai exact).  Si-acum mi se pare ca e "muzica de PacMan"...



Derulam pe repede-nainte si-ajungem... in zilele noastre. Concertele Depeche Mode includ, de cativa ani, si Bucurestiul; lumea-i in delir, stadionul se umple pana la refuz, toata lumea-i mega-preocupata de setlist-ul de la concert, a doua zi FB-ul se umple de filme / poze / povesti despre formatie, despre "experienta", despre "cat de tare a fost, frate!". E clar, Depeche Mode e la moda. Pe mine ma incearca o tristete;  n-am apucat sa-i vad in concert, din varii motive. Ma consolez ca acasa, la Braila, sta prafuita o caseta-pirat cu "Violator", cumparata din Campulung de pe vremea cand lumea purta insigne si se tundea ca vedetele...

Niciun comentariu: