Românie, noi ai cui suntem?

A fost o vreme cand era curtata de toti flacaii. Cu parul lung, curgand pe spate, in costum popular mai tot timpul,  cu zestre in lada si zambet strengar, care parc-o facea si mai frumoasa, misterioasa ca dumbravile din Tara Fagarasului, si harnica, si cuminte. De trageai la hanul ei, aveai ce bea si povesti o vara-ntreaga; vinul ei rosu, zdrobit toamna in picioare si adunat in butoaiele taiate din stejari, frate bun cu mustul si var primar cu viile dobrogene, dezlegau limba mai ceva ca in minunile Noului Testament.

Chiar daca viata nu i-a fost mereu hore si sezatori (a invatat sa treaca peste razboaie, foamete si dictaturi), strainii veniti de departe s-o vada isi aduc aminte si astazi ca, oricat de saraca ograda, masa le-a fost plina si, oricat de grele grijile casei, mangaierea vorbelor bune nu le-a lipsit niciodata.

Dar astea sunt deja povestile, mai degraba, pe care lumea le stie despre ea, decat ce-si aminteste singura.

******
Nu-mi aduc aminte cand N-AM VRUT sa nu plec din tara. Oricine rasfoieste blogul meu gaseste dovezi ale dispretului fata de tara mea si locuitorii ei. Dupa cativa ani de incercari zadarnice de a ne gasi locul in lumea romaneasca, iata-ne, la departare de aproape 2.000 km, cum stam cu "un ochi la slanina si altul la faina".  Din strainatate e usor sa lacrimezi dupa tara, aia de care ai fugit cat mai departe. E mai greu sa te feresti de maidanezii care par ca au pus stapanire pe strazile Romaniei, cand te intorci, chiar si pentru o scurta vizita.

******
Nepotii vin mai mereu in vizita. Cei mai multi o intreaba, direct, daca a mai pus ceva de-o parte pentru ei, daca nu, sa le spuna cand sa se-ntoarca. Uneori incearca sa-i tina langa ea ca sa le arate niste fotografii din tinerete, ori sa le povesteasca despre parintii lor cand erau la aceeasi varsta; nepotii n-au timp de nostalgiile altora - trebuie sa prinda ultimul tren catre partea ailalta a lumii, doar-doar s-or pricopsi si n-or mai trebui sa vina s-o deranjeze. Ea nu se supara, nici macar nu incearca sa-i opreasca; se consoleaza ca tot or sa mai ramana cateva rude langa ea.

Dar dupa fiecare vizita a rudelor descopera c-a mai disparut ceva din garsoniera: o furculita din set, doua farfurii, un pahar de cristal sau o floare din balcon. "Poate ca au nevoie de ele", isi zice plina de compasiune. Se da jos din pat si deschide televizorul. Il stinge dupa 5 minute. Incaierarile televizate ii fac rau. Incearca sa citeasca un ziar, dar... si aici pare ca oamenii nu mai au loc unii de altii. Nu-i nimic, o sa-l foloseasca sa-i faca pisicii "asternut" din el.

******
Si totusi, mi se pare nedrept cum toata lumea ii da cu piciorul tarii in care traiesc / au trait. Nimeni nu mai e recunoscator, toti o scuipa si-o arata cu degetul, de la scolarii de primara, pana la europarlamentari (romani sau straini). Pentru toti, vinovatul e... Romania. Dar a cui e aceasta "Romanie"? A noastra sigur nu e... Romania e a hotilor, golanilor, lenesilor, a pitipoancelor, a curvelor si politicienilor venali. Si-atunci, noi, cei care nu ne potrivim cu descrierile de mai sus, ai cui suntem?

******
Cateodata lasa vacarmul orasului si se duce sa vada ce-i mai face casa parinteasca, de la tara. Ultima oara vecinii ii luasera jumatate din gardul dinspre rau si de-abia a gasit pe cineva sa il repare, contra-cost. Drumurile satului sunt prafuite, dar pline de amintiri,  carutele-s masini de-acum, dar soferii au ramas... birjari. Uneori mai suna cate-un nepot sa vina s-o ajute sa mai repare una-alta prin casa;  nepotul ii spune c-o iubeste si ca se gandeste mult la ea, mai ales de cand e-asa departe, dar ca nu poate sa-si lase familia. Altii nici nu mai recunosc ca-s nepotii ei - ii inchid telefonul in nas ("iar vrea ceva de la mine!") si-si vad in continuare de munca. Rar se mai gaseste cate unul sa-i repare acoperisul sau sa-i faca curatenie in curte. Atunci, ceilalti (nepoti sau nu) se uita la acesta ca la nebunul care-si pierde vremea cu... o baba.

******
Din afara, stirile despre Romania otravesc deopotriva tara si lumea larga. Pe Facebook, romanii se inghesuie sa-mi arate in ce mediu nociv traiesc, cat de greu e sa mai suporti marlania, cum sluteste politica totul, dau vina pe "tara asta" imediat ce-i supara vreun Gheorghe... Ii inteleg; asa gandeam si eu.

Si-apoi "ma impiedic" de fotografiile lui Sorin Onisor, dau peste imaginile idilice cu dealurile Bucovinei, peste ispravile de la tara ale lui Willy Schuster, ma uit cum fotografi ca Petrica Tanase isi croiesc, incet dar sigur, drum prin viata. Il citesc pe Mihnea Maruta cum are idei de reformare a presei, care moare, dar pe care, alaturi de multi altii, n-are de gand s-o abandoneze fara lupta, il vad pe Vlad Mixich cum se bate cu ministere si lupta ca niste oameni sa mai traiasca cateva luni, o vad pe Caroline Juler, englezoica care a facut pentru Romania mai mult bine decat i-am facut eu.

*****
Doar atunci cand e singura, cand stie ca toti au plecat, fericiti c-au scapat de ea si s-au dus catre casele lor, cand nu mai e nimeni s-o vada, lacrimile-i curg pe obrajii grosi. Plange linistit, fara grimase, fara spectatori. Stie ca nu mai are cine s-o iubeasca de cand fiii si fiicele ei i-au sarutat mainile si-au plecat sa se stinga prin razboaie, prin munti, fugariti cu cainii, in lanturile puscariilor comuniste ori si-au lasat ciolanele la Canal. Si mai plange fiindca nu stie cum sa se poarte cu nepotii astia, care-i fura din garsoniera si-o intreaba de bani, care-si aduc aminte de ea doar cand au vreun interes si-o uita imediat ce si l-au atins, cum sa-i faca si pe ei... oameni.