1 februarie 2012

amazingly beautiful, hoplessly impractical

Probabil că aşa te simţi înainte să mori... Nodul din gât îl simt ca o tumoră, ca un cancer galopant care ameninţă să-i ia locul creierului. Unde întorc privirea, lucrurile au tencuiala soşcovită, oamenii sunt livizi, aerul respirat de ei e greu, doar gradele cu minus de-afară acoperă pestilenţialul omniprezent (hulita iarnă s-a milostivit să acopere cu zăpadă prea-omenescul). Peste tot e gheaţă şi greaţă. În decorul deşertic, parcă nici hienele nu mai au chef să supravieţuiască, rânjetul lor e scremut; nu se mai teme nimeni de ele. Aşteptăm, cuminţi, sfârşitul. Suntem poftiţi la sala de mese - călăii fac cinste; nu vă temeţi, nu au pus nimic în mâncare. E doar felul lor de-a mulţumi condamnaţilor că s-au adunat într-un număr atât de mare. Aud că peste graniţă oamenii îşi cumpără singuri mâncarea, că frigul de-afară îi face să zâmbească, că locurile de muncă sunt puţine, dar că stocul de omenie nu dă semne că s-ar termina. Aici, se râde isteric la glume de vodevil cu Stela şi Arşinel, se hăhăie, se face "de necaz" haz, iar la matineu, fericirea se joacă-n trei acte, cu pauze de şters ochii... Avem proteste, avem nerv, avem viziune, n-avem răbdare. N-avem speranţă , n-avem mântuitori, n-avem salarii, avem Facebook. Şi IKEA.

Niciun comentariu: