19 noiembrie 2011

Ca orice demers inovator căruia-i dau lăstarii la noi în ţară, nici începutul radio-ului nu a fost unul lin şi lipsit de provocări legate cu precădere de lipsa de experienţă a celor care lucrau la radio - un domeniu complet nou pentru români, dar foarte popular în America şi Europa - şi a celor dispuşi să investească (timp, talent, energie) în noul mijloc de diseminare a informaţiei.
Cu timpul însă, elita românească a perioadei interbelice - recunoscând "fenomenul radio" - a ajuns în studio-urile Radiodifuziunei Române pentru a ţine obişnuitele prelegeri din aulele facultăţilor şi din faţa maselor electorale în faţa unui... microfon.
Dintre personalităţile vremii, oratorul desăvârşit și spiritul neobosit al politicii și culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului (ales pe sprânceană la începutul anilor '30 - doar cei cu "dare de mână" şi status social bine conturat primeau autorizaţie pentru instalarea unui staţii de recepţie). În cadrul "Universităţii Radio", iniţiativa care reunea în jurul microfonului numele cele mai mari pe care cultura şi spiritualitatea românească le-a avut în cea mai prolifică perioadă istorică a ei, cea interbelică, profesorul Iorga îşi ţinea prelegerile.
Cel mai mare poligraf al românilor (peste 1.200 de volume şi 25.000 articole) era acum în postura de orator "pe întunerec", conferinţele acestuia fiind imediat recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale”, datorită problematicii pe care acesta o ataca de fiecare dată când ajungea în studio-urile de pe Str. General Berthelot. Teme precum cele intitulate „Ce este o naţiune?”, „Adevărata civilizaţie”, „Drept şi morală la români” sau „Noi hotare” arată implicarea, fie și numai prin intermediul undelor herțiene, în „educația poporului român”.
Primele emisii au avut loc început încă din 1929. Marele Iorga ajungea la porțile radio-ului înconjurat de un alai format din admiratori, studenți și susținători politici. Uneori (atunci când venea fără un text scris) îl însoțea prietenul și stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecții ce urmau să vadă lumina tiparului mai târziu (în 1936 apărea primul volum din „Sfaturi pe întunerec”). Personalul de la prezentare (însărcinat cu primirea, conducerea în studio și plătirea onorariului) îl conducea la „vorbitor”, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde excelentul orator își făcea numărul de „magie”. Admirația celor din cabina tehnică sau a altor colaboratori ai radio-ului care întâmpla să fie prezenți („Cum poate, domnule, să vorbească de unul singur ?” era reacția dramaturgului Vasile Voiculescu) era întreruptă doar de momentul de încheiere, care avea loc cu mult după ce timpul alocat comunicării (între 15 și 22 de minute) era depășit. Faimoasele „paranteze” pe care N. Iorga era capabil să le facă în timpul expozițiunilor sale funcționau după aceleași reguli și în cadrul conferințelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea unui subiect. La ieșirea din cabină, începea o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul său din antecameră, după ce Iorga rostea cu neuitatea lui graseiere, „Ei, dragă, mai erau multe de zis...”

placinte cu carne



sa radem cu toma si biberonul lui

18 noiembrie 2011

15 noiembrie 2011

Occupy my Opel

Cum reacţionezi când doi câini de talie medie dau buzna în maşina ta şi se instaleaza confortabil pe bancheta din spate, alături de copil? Faci o faţă acră spre "stăpânii" lor sau mori de râs. Depinde cum priveşti viaţa...


Spuneţi-le cum vreţi: câini, căţei, cuţu-cuţu. În afară de Kara, căţeaua cumnaţilor mei, nu cred că m-am ataşat vreodată de vreun lătrău. Motivul e destul de uşor de intuit: mi-e frică de ei. Nici cu ea nu m-aş fi împrietenit atât de uşor dacă n-ar fi unul dintre "lupii" care-ţi sar in braţe sau încearcă să-ţi lingă urechea, bucuroasă că ai (re)venit în vizită la ea. Şi, cum ştim cu toţii, animalele astea de companie (unele-şi ţin singure companie, pe străzile Capitalei) simt "frica omului". Asta-i prima lecţie pe care-o înveţi, copil fiind, când intri în curtea cuiva, târându-te lipit de peretele casei şi cu ochii ţintă la balele jivinei gata să rupă lanţul.


După o plimbare cu "infantul" prin parc, singurul lucru care crezi că ţi se poate întâmpla când te pregăteşti să faci drumul înapoi spre casă e să năvălească doi câini în maşină, peste copil, pe bancheta din spate, defilând cu labele murdare pe toată tapiseria maşinii. Şi totuşi, asta mi s-a întâmplat! "Stăpânii" (cu ghilimele pentru că erau mai degrabă "prietenii" celor doi câini după cum NU răspundeau aceştia la comenzi) nu ştiau cum să scoată dulăii din maşina mea: îi rugau frumos, în timp ce se dojeneau unul pe celălalt. Cred că a fost o premieră şi pentru ei.


Aşadar, "situaţiunea" se prezenta în felul următor... Toma (1 an şi 3 luni), stătea în scaunul de maşină şi era foarte încântat de compania patrupedelor adulmecătoare. Nico (ceva mai mulţi ani decât Toma) râdea cu gura până la urechi. Eu ("too old for this shit") încruntat, nervos, supărat pe lipsa lesei de pe grumazul câinilor. Intruşii (iertaţi-mă, nu am reţinut nici numele, nici rasa lor... doar culoarea - un soi de maro) erau foarte încântaţi de Opelul Astra model 2008, cu miros de copil mic. Aş vrea să vă spun că "cei mai buni prieteni ai omului" s-au dat repede jos din maşina mea, dar n-o fost chiar aşa. Groaza pusese stăpânire pe "stăpâni", ilaritatea pe Nico şi Toma, joaca pe căţei, dracii pe mine. A trecut o veşnicie şi un sfert până când bipezii au recuperat patrupezii; şi eu maşina.


Ne-am despărţit "cordial": ei cerându-şi scuze, eu încăpăţânâdu-mă să nu afişez un zâmbet de "nu-i nimic", Nico şi Toma, stergându-şi lacrimile... de râs. De-abia când mi-am pus centura am realizat că am ratat o şansă bună de a face haz de necaz.

9 noiembrie 2011

7 noiembrie 2011