14 septembrie 2011

made me think

Azi m-am întâlnit cu o fostă colegă de muncă în stația de metrou Victoriei 1. Deși era să treacă pe lângă mine fără să mă observe, a fost atât de drăguță să lase un tren să plece pentru a se pune la curent cu viața mea (și să-mi spună frânturi din a ei). Scurta conversație pe care-am avut-o a fost ca o privire în oglindă. Ea radia de fericire (avea și de ce - era însărcinată, noul loc de muncă o face vizibil fericită, deși "banii sunt mai puțini" și se grăbea spre un concert de muzică clasică). Eu, pe de altă parte, m-am trezit spunându-i, cu o mină absolut imbecilă, tipul de platitudini pe care morocănoșii și nesuferiții le spun celor fericiți.

Am stat și m-am gândit mult, în Victoriei 2, singur, cine-ar vrea să angajeze pe (sau să fie prieten cu) cineva doar din compasiune. 97% dintre cei care te întâlnesc în alergătura cotidiană și se interesează "ce faci" nu vor să știe că-ți cauți de lucru, că iar n-ai dormit prea bine, că migrena și măseaua te chinuie îngrozitor, că nu știi de unde să te împrumuți de bani până la salariu. Vor doar un zâmbet, să le povestești un aspect plăcut din viața ta și să te desparți cu o mină optimistă.

Știți de unde știu asta? Și eu vreau același lucru!

Niciun comentariu: