30 iulie 2011

captain america

- În colţul ăsta am luat prima bătaie. Şi lângă băcănia asta un golan m-a luat la pumni. Uite, şi lângă gardul ăla am mâncat bătaie...
- Tu nu ştii să fugi?
- Dacă apuci să fugi o dată, nu te mai poţi opri din fugit...

27 iulie 2011

too much of something

In Japan, where the birth rate has sunk to a record low of 1.26, family planning groups are blaming the Internet, charging that fertile men and women are spending too much time online, and not enough having sex (...)

despre norvegia

După Japonia, a venit rândul Norvegiei să fie lovită de o nenorocire pe care cu siguranță nu o merita; nenorocire din acelea care nu te pun la pământ ci, din contră, îți arată cât de puternic și inteligent știi să ieși dintr-o încurcătură. Ieri, agențiile de presă erau inundate cu imagini din toată țara cu oameni ieșiți în stradă cu flori în mână pentru a alina durerea părinților celor 92 de copii omorâți vineri pe insula Utoya. Nu am văzut în viața mea atâția trandafiri pe stradă, atâta unitate, atât respect, atâta empatie, atâta civilizație...





Foto: Reuters / AFP

26 iulie 2011

o zi de luni într-o ureche

Azi sunt într-o ureche. Încă n-am găsit orelistul care să-mi spună de ce "stânga mea" se infundă după câteva seri de transpirat abundent, dar mai ales, încă nu m-am oprit din folosit beţele de urechi (deh, micile plăceri ale vieţii!). Şi toate astea după ce ieri a fost luni, lunea aia despre care vorbesc toţi cu ochii în pământ, aia în care te duci la muncă ca la tăiere, ca opusul zilei de vineri, ca o ghilotină care-ţi retează seva vieţii cu teancurile de sarcini pe care doar le bănuieşti, când îţi spui "hai măi băiete, hai, du-te la muncă că urlă scaunul ăla după tine...".

24 iulie 2011

vamos viajar!

Acum trei eram mai tineri, mai frumoși, mai nepăsători, mai odihniți, mai plini de noi, mai copii, mai visători, mai înțelegători. Și băteam străzile din Lisabona...


Pe hdd-ul portabil, unde-mi țin arhiva foto, am găsit fotografiile din septembrie 2009. Dintre toate, cele de la Lisabona-mi sunt cele mai dragi (mai ales că se pierduseră și le-am recuperat cu mare chin de pe hdd-ul care s-a găsit să se strice în urmă cu an). Fiecare cadru îmi aduce aminte de mirosul de mucegai nobil al Alfamei, de bifana cu sos din belșug, de faianța pereților exteriori, de florile și copacii care spărgeau asfaltul ca să bucure turistul, de latinitatea frumos trăită, de ce am putea fi, noi, românii, dacă n-am fi... români!

E târziu în noapte și sunt nostalgic după Lisabona, după noi, după noi în Lisabona...













PS: Toma era gata-gata să fie "proiectat" la Lisabona, dar, după cum vedeţi şi din poza asta, e 100% făcut în România... :)))

21 iulie 2011

o gură de aer, vă rog!

Mă uit la ceas. E de-abia 8.30 şi lumea-i iarbă prin autobuze, tramvaie, maşini mici cu sau fără aer condiţionat. Tocmai mi-am lăsat maşina la service, aşa că-s nevoit să-l iau pe 41 (una, două, trei, patru... ) cinci staţii ca să ajung acasă. Mă duc să cumpăr bilet (am mai făcut eu pe freerider-ul şi am luat amendă cu jandarmi în coadă) şi constat că... nu mai există aşa ceva! "Vă trebuie card RATB", "Pfff... am, am... aşteptaţi vă rog să-l găsesc" (nu l-am mai folosit de vreun an, de când merg fie cu metroul, fie cu maşina). Bingo! După ce mă înteresez de soarta celor din provincie care vin în Capitală şi n-au card, urc în cel mai aglomerat tramvai al dimineţii...

Ating grasa proţăpită pe scară, mă strecor mai lângă geam, fac loc unui întârziat să coboare şi mă prind de singura bucată de bară disponibilă, nu înainte de a valida cardul de călătorie. Nu trec 10 secunde că nările-mi sunt inundate de duhorile matinale ale bucureştenilor amatori de transport "la comun" de suprafaţă: colonie ieftină, miros de bere la pet râgâită la prima oră a dimineţii, transpiraţie congenitală, cururi nespălate... Mă rog la D-zeul săpunului şi al apei calde să-l facă pe vatman să urnească vagonul de putoare doar-doar o intra ceva oxigen prin geamurile crăpate. Într-un final, rugăciunile-mi sunt ascultate şi ating, pentru câteva secunde, Nirvana...

Simt că nu-mi mai pot ţine respiraţia până la a cincea oprire şi că sudoarea celor de lângă mine a ajuns (şi) pe tricoul meu (ştii că-i un semn rău când fetei din faţa ta îi curge fondul de ten şiroaie pe gât...), aşa că decid să mă dau jos mai repede cu o staţie. "E mai sănătos (pentru plămâni) să circul pe jos", chiar dacă am plătit călătoria, e mai "cu minte" aşa...

PS: Data viitoare când mă plâng că aerul condiţionat de la metrou nu face faţă, să-mi daţi să citesc linkul ăsta!

19 iulie 2011

Gânduri de mămică mereu zâmbitoare

Un fel de început: M-am tot gândit ce aş putea să scriu eu după ce am citit textul lui Z., atât de frumos şi de emoţionant. Mi-a luat câteva zile să pun cap la cap câteva idei, toate mi se păreau fade pe lângă cele aşternute de Z. Mi-am luat inima în dinţi, am închis ochii şi după câteva minute cuvintele au început să curgă, rememorând clipe frumoase. Mulţumesc, Z, că m-ai găzduit pe blogul tău.

Toma a împlinit ieri un an şi o săptămână. Cum mi-am petrecut eu timpul în această perioadă, în afară de a-l hrăni, schimba de pampers, de a-l spăla, de a mă juca cu Toma, de a-l plimba? M-am uitat la seriale istorice coreene, la Dr. House, Anatomia lui Grey, Un bărbat şi jumătate şi altele. Pe sărite. A fost un an lung, cu multe peripeţii, cu multe bucurii, dar şi cu necazuri, cu scurte vizite, cu prea puţine ieşiri în oraş, cu prea puţin timp pentru mine şi Z, ca şi cuplu. Încă mă lupt cu acest sentiment. Înainte de a-l avea pe Toma, am zis mereu că pe toţi o să-i iubesc la fel, pe Z., pe Toma, pe Mişu. Că o să am timp pentru toţi. Nici vorbă. Fără să vreau, Toma a fost mereu pe primul plan. Pentru că are nevoie cel mai mult de mine. Însă, în adâncul sufletului îi iubesc enorm pe toţi băieţii mei. Chiar dacă, uneori, i-o arăt cu vârf şi îndesat doar lui Toma. Citind şi alte bloguri ale mămicilor şi ciupind câte puţin din experienţele lor, m-am gândit să aştern câteva gânduri din experienţa mea.

Într-o zi de luni, aproape de miezul nopţii, luna noiembrie 2009, au apărut cele două liniuţe roz. Deveniserăm părinţi. Burta creşrea de la o lună la alta, iar în ianuarie 2010, am aflat că era băiat. Toma, fără niciun dubiu. Am mers la serviciu până în săptămâna 32, apoi o lună şi zece zile am stat acasă, mai mult în pat, la televizor, plimbându-ne seara, apoi urmărind meciurile din campionat, la o pizza şi la un pahar de lapte bătut. La 38 de săptămâni şi 3 zile, pe 10 iulie, seara, la 7, s-a rupt apa. Aparent calmi, ne-am îmbrăcat şi am pornit spre spital. A doua zi, la 9.25 dimineaţa, venea pe lume Toma, prin cezariană, după un travaliu de peste 9 ore. O zi am stat la pat, fără să mă mişc, doar cu 3 litri de apă. A doua zi, m-am dat jos din pat, după o oră de învârteli, şi timp de trei zile am băut doart iaurt şi am mâncat ou fiert. Pofteam la o friptură cu cartofi pai de credeam că leşin. Mi-am revenit complet într-o săptămână. După o sarcină frumoasă şi relativ uşoară, în ciuda unei burţi imense în ultima lună, m-am trezit după 11 iulie cu Toma în braţe. N-am intrat în panică, n-am avut timp să fiu speriată, pentru că aveam atâtea de făcut pentru bebeluş. Voia lăptic tot timpul. Cu somnul a fost cel mai greu. În primele luni de viaţă, am dormit pe apucate. Eram năuci de cap. Tot aşteptam să treacă lună după lună. În ciuda a ceea ce spun alţi părinţi că ne aşteaptă ceva mai greu, la noi e total pe dos. Nu spun ca acum e floare la ureche, însă faţă de perioada de început e mult mai uşor. Toma doarme de două ori pe zi, de cele mai multe ori dorm cu el, iar noaptea, doarme cu o scurtă pauză de lapte, până dimineaţa la ora 8, dacă nu ne trezeşte pisica mai devreme. N-am avut timp să o iau razna, m-am gândit mereu că Toma are nevoie de mine şi trebuie să fiu puternică, mereu veselă, mereu zâmbitoare, poate şi de asta Toma râde tot timpul, chiar dacă îl supără acum cinci măsele şi îicurge saliva până la brâu. Nu am stat nicicând să mă gândesc prea mult la întrebarea dacă e greu să fii părinte. Pot să spun acum, repede, că e şi greu, mai ales când i se întâmplă ceva copilului, dar şi foarte frumos când ne jucăm, când ne plimbăm, când râdem în hohote. Toma creşte văzând cu ochii şi zilnic învăţăm ceva unul de la celălalt.

Acum, la 1 an şi o săptămână, programul nostru zilnic este acesta:

Ora 8 dimineaţa: trezirea. Ne pupăm şi ne tăvălim un pic prin pat. Îl pun, apoi, în pătuţul lui, îl spăl, îl schimb şi îi dau lăpticul.
Orele 8-10. joacă. plimbat prin casă, mingi, roţi, cutii. Sunt dimineţi când ieşim afară după fructe, legume şi pâine.
Ora 10. Somn până la ora 12. Apoi, joacă, păpăm fructe, iar joacă, spălat, uneori făcut curat, spălat rufe, făcut mâncare. Rar desene animate. Nu-i place să se uite la televizor.
Ora 16. Somnul de după-amiază. O oră jumătate, 2 ore, uneori şi 2 ore şi jumătate.
Ora 18.30. Vine tati de la serviciu. Puţină treabă, mâncat şi ieşim afară, prin împrejurimi sau într-un parc mai frumos. Plimbare până la ora 21.0, uneori şi 21.30.
Ora 21.30, poate chiar mai târziu, băiţă, lăpticul de seară, legănat şi somn. Trezire pe la 2 sau 3, un pic de lăptic, foială prin pat, somn până dimineaţa la ora 8.

Seara, după ce adoarme Toma ne uităm la un film, de obicei desene animate japoneze, la un reality show, Ellen, la un serial pe TVR, Mad Man, Anatomia lui Grey sau la documentare pe Discovery. Răsfoim ziare, reviste, stăm la calculator, facem fotografii, ne uităm la filme, bucătărim, ieşim la cumpărături, cam asta facem în afară să-l creştem pe Toma. Uneori, n-avem timp pentru noi, să facem ce vrem, când vrem, însă eu nu sufăr foarte mult din această cauză, nici înainte nu mă duceam la coafor, nici nu pierdeam timpul prin magazine. Mă bucur enorm când ieşim cu Toma în parc, când ne dăm în leagăne sau culegem fire de iarbă. Pot să spun că sunt o mămică fericită, chiar dacă mă mai lasă, uneori, nervii, însă în cinci minute sunt veselă din nou şi o iau de la capăt cu zâmbetele, pe care le-a moştenit Toma.











17 iulie 2011

o noapte furtunoasă

NB: Nici nu ştiu ce atitudine e mai potrivită pentru o astfel de situaţie: de ingrijorare, de enervare, de resemnare...

Nico, Toma şi subsemnatul eram în parcul Crângaşi când a pornit o mega-furtună "de vară". Am fugit cu Toma-n braţe şi ne-am adăpostit în prima scară de bloc care ne-a ieşit în cale - în două minute parcul arhiplin era gol. Vijelia îndoia copacii din faţa noastră mai ceva ca-n tornadele americane şi ridica praful gros în cercuri mari şi opace.

N-aveam nici un gând să ieşim din adăpost aşa că am sunat la vreo 7 firme de taximetrie doar - doar s-o găsi şi pentru noi o maşină să ne ia. Când plouă, taximetriştii nu se obosesc să ia comenzi, "că se udă maşina", aşa că preferă să mintă dispecerul că sunt ocupaţi. După vreo jumătate de oră am zis că-i momentul să plec doar eu spre casă şi să vin cu maşina după Nico şi Toma.

După ce am schimbat un rând de haine (erau ude fleaşcă) şi am luat cheile de la maşină, am coborât şi am încercat să găsesc o rută care să nu presupună bălţi prea mari că n-am nici bara din faţă şi-mi udă niscaiva electrice de-acolo şi pe urmă ghici cine pierde zile prin service-uri...

După ce a plouat torenţial timp de 30 de minute, situația se prezenta cam așa: vreo doi copaci căzuţi în mijlocul drumului în cele 10 străzi pe care am mers între parc şi Giuleşti, vreo 8 intersecţii mari cu apă până la nivelul genunchiului prin care vrei-nu-vrei treci, că nici iluminatul stradal nu mai funcţiona pe Calea Giuleşti și până-ți dai seama în ce-ai intrat deja te crezi la Veneția. Armagheddon, ce mai...

Eeeee... şi-aici vine indignarea mea de român prost care-a apucat să iasă din ţară, recte la Viena. Ghinionul a făcut ca în cele 3 zile de stat la Viena, una și jumătate (adică primele 36 de ore) să plouă neîncetat. E-adevărat, nu torențial, dar au fost 36 de ore de stat în casă cu ochii beliți la tv sau pe geam. După ce s-a oprit ploaia am ieșit pe stradă să ne plimbăm, să nu zicem că am dat banii de pomană. În maxim 30 de minute de când s-a oprit ploaia și a ieșit un soare timid, strada era aproape uscată, nici vorbă de vreo băltoacă sau vreo instersecție inundată. Apa se scurgea firesc către marginea șoselei direct în canalizări, nimeni nu stropea pe nimeni și nu era noroi pe mașini sau pe străzi.

Așadar, ca niște gospodari ce NU suntem, nu puteam noi (primaria, deh) să desfundăm canalizările ca să nu ne prindă iar ploaia cu pantalonii-n vine, să nu mai fie pe burtiera de la Realitatea "dezastru", "prăpăd" sau alte așișderea? Bineînțeles că puteam, dar asta ar fi presupus ca cineva să gândească și apoi (asta o să vă șocheze sigur) cineva să muncească în sensul ăsta!

16 iulie 2011

un an de "tăticit"

Era tot o zi de-asta în care oamenii stau ascunși după umbra unui copac / bloc ca să poată respira. Cel puțin 40 grade în mașina. Pe bancheta din spate, Nico, în rol de proaspătă mămică cu bebelușul nostru în brațe; la volan, cel mai speriat (copleșit) tată pe care un bebeluș l-a avut vreodată. Aerul condiționat făcea față cu greu respirației noastre... În iulie anul trecut, Tomiță venea acasă.

Și uite cum săptămâna trecută i-am suflat în prima lumânare de pe tort. Nodul din gât de-acum e al celui care s-a oprit din fuga vieții până-n marginea prăpastiei și acum își șterge stropii de sudoare de pe frunte. Primele săptămâni, însă, au fost memorabile: alergătură în cele patru zări, frică de necunoscut, panică, "de ce plânge?", "de ce nu doarme?" și alte angoase de tătic care n-a mai avut bolovani de aur pe mână...

Cine zice că un copil îți schimbă viața, nu-i om prost. Probabil că-i pățit de știe. Or fi și copii care stau unde-i pui și nu zic nimic dacă-i schimbi de pampers și le dai mâncare, dar Toma n-a fost niciodată așa. Eforturile noastre s-au îndreptat, aproape exclusiv, în "distrarea" copilului (și aici intră și partea cu plimbatul cu mașina pe la 10 noaptea ca să adoarmă și el, și noi...). Poate de-aia Toma vrea să fugă de pe la 7-8 luni, deși încă-și mai caută echilibrul și la un an. De-aia e nedezlipit de maică-sa și o "terorizează" cu bâzâituri prefăcute când nu-i în cameră.

Pe toți părinții care citesc rândurile astea îi rog să nu se supere pe mine, dar am cel mai frumos copil pe care l-am văzut vreodată! Și dacă nu era al meu, l-aș fi adoptat cu siguranță... Ați putea fi tentați să credeți că frumusețea lui Toma vine din părul blond + creț + ochi albaștrii și mari + obraji bucălați + buze cărnoase și roșii + bărbiță mică și expresivă. Astea toate-s pentru fanii de pe Facebook. Noi, cei care i-am fost alături în fiecare secundă a vieții lui, știm că cel mai frumos lucru la Toma e zâmbetul mereu la vedere, voioșia și bunătatea pe care și-o pune pe tavă în fața oricărui străin. Cred că numai de la mama lui a moștenit abilitatea de a se face plăcut...

Aproape că-i inutil să vă spun că soțul a trebuit să facă loc tatălui, colegul a trebuit să mai îngroașe obrazul la muncă, că fiul a sunat la bunici să-i cheme-n ajutor, că prietenul n-a mai avut timp de bere, că vecinul nu și-a găsit timp pentru ședințele de bloc.

Nu știu ce l-am învățat eu pe Toma (cum se zice, "copiii cresc și fără părinții lor"), dar ştiu că băiatul meu m-a învăţat să nu mai iau lucrurile ca şi cum mi s-ar cuveni, să înţeleg că ia ceva timp până înveţi să te ţii pe picioare, dar că n-ai altă opţiune decât să te ridici şi să o iei de la început.